Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Cusutul iilor în judeţul Sibiu

Cusutul s-a efectuat pe pânză de cânepă sau din in, iar mai apoi pe pânză groasă. Din a două jumătate a secolului al XIX-lea materialul fabricat în gospodărie a fost înlocuit cu unul de factură industrială, o pânză subţire, de bumbac, cunoscută sub numele de jolj. Pentru cusut s-au utilizat fire de lână în culori naturale, apoi colorate, fire de cânepă şi in, arnici şi lânică (bumbac, respectiv lână prelucrate industrial şi vopsite în diverse culori); cusături s-au lucrat şi în fir de borangic, mătase vegetală şi sintetică, fir de metal.  

Iniţial se coseau ii şi cămăşi, iar apoi, începând cu secolul al XVIII-lea, tehnica a fost adoptată pentru a se împodobi şi unele ştergare de cap.

Amploarea pe care o are această tehnică în arta populară se datorează concordanţei între viziunea artistică a poporului român cu motivele geometrice la care aceasta se pretează: succesiune de linii drepte, verticale, oblice sau orizontale, din a căror combinare ritmică rezultă modelul[1].

Un fapt foarte interesant este menţionat în monografia comunei Tilişca, unde a poposit, în anii 60 cercetătorul Boris Zderciuc de la Muzeul satului din Bucureşti[2]. Acesta semnala amploarea pe care a cunoscut-o arta cusutului în Tilişca între cele două războaie mondiale. Astfel s-au depăşit nevoile aşezării cu privire la confecţionarea pieselor de port popular şi a existat o adevărată industrie în producţia de piese de port cu ajutorul tiparelor pentru satele ungureneşti din sudul Carpaţilor. Deşi puternic, fenomenul nu a înlocuit stilul local de broderie pe fir şi nici nu a modificat costumul de Tilişca.

Cusutul şi brodatul (tehnică mai nouă, cusătură în relief pe suprafaţa pânzei, executată iniţial la cojoace) au fost, în timp, perfecţionate în mediul sătesc. Motivele tradiţionale geometrice, vegetale, antropomorfe, avimorfe şi zoomorfe au fost bine puse în valoare, după 1960, prin atelierele de artă populară. Acestea au preluat mâna de lucru foarte bine calificată de la sate şi, sub îndrumarea specialiştilor şi a temeinicei cunoaşteri a specificului creaţiei populare româneşti, s-au realizat obiecte care să corespundă vestimentaţiei şi interioarelor moderne.

În cooperative s-a lucrat broderie spartă sau decupată, pentru decorarea caselor burgheze, între cele două războaie mondiale. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea broderia artistică, reprezentată de goblen, a înflorit. Era o nouă formă de aplicare a tehnicii româneşti de cusut punct în cruce, de această dată pe o pânză fină, întinsă pe un gherghef circular. Nu trebuie uitate nici îndeletnicirile de lucru în macrame, pentru mileuri, feţe de masă, poşete etc.

Cămaşa este una dintre cele mai importante piese din costumul popular românesc, care păstrează în croi şi în dispoziţia ornamentelor elemente străvechi. Cămaşa femeiască, încreţită în jurul gâtului, este de tradiţie tracică şi e compusă din piepţi, spate, mâneci şi clin şi a fost purtată pe întreg teritoriul României (excepţie: Maramureş, Oaş, Bihor). Din punct de vedere al ornamentaţiei, în satele din sudul Transilvaniei şi în zona Târnavelor este cunoscută cămaşa cu umeraş şi rânduri pe braţ, cu altiţă îngustă peste umăr, din care pornesc în jos, de-a lungul mânecii, ”rândurile” sau ”şirele” de broderii[3].Cămaşa bărbătească are mâneca dreaptă, ataşată la nivelul umărului de faţa şi spatele ce–au fost croite dintr-o singură bucată de pânză, decupată la ”gură”. Pe o arie relativ restrânsă, incluzând zona Sibiului şi a Târnavelor, bărbaţii poartă cămaşă cu barburi sau cu cruce, croită drept, la care se adaugă doi sau mai mulţi clini în centrul feţei şi al spatelui, cu terminaţia în formă de M[4].

Pe Valea Hârtibaciului s-a resimţit influenţa costumului săliştean, cu dominanta cromatică pe negru, dar şi influenţe din Ţara Oltului, prin coloniştii veniţi în Săsuş. Variate tipuri de ii sunt menţionate în Monografia satului Săsăsuş: zăblăicuţă, ie cu pui peste cot, purtată de copile, ie cu beţe (şânoare), în alb şi negru, ie cu flori în beţe cu vânăt şi galben, ie cu pui peste cot (cornul berbecului, munţi, vârtelniţă) şi întoarsă, adică cu lunceţ făcut pe dos şi întors la mânecă jos, ie cu altiţă şi întoarsă, cusută în mai multe culori, ie cusută cu flori colorate (maro, roşu, albastru). Din portul bărbătesc face parte cămaşa de pânză cu pui mici în zilele de lucru şi cămăşa cu prinsătură pe mâneci, cu galben şi cu pui mari la guler şi la mâneci, precum şi cămăşa cu binturi.

Costume populare coase Ana DOMNARIU, Anicuţa lu Sălişteanu, născută în 1947, în Tilişca. A învăţat meşteşugul de la vecina Ana Lascu, din copilărie şi încă îl practică, la domiciliu. Materialele le cumpără de la magazin şi de la o femeie din sat care face comerţ şi foloseşte macrameu, fir negru de la „Firu Roşu” - Tălmaciu. Îi place, deopotrivă să coase şi să brodeze, şi realizează ii şi cămăşi, dar şi goblen – chilim şi macrameu – ponlas. Deşi nu conduce nicio clasă de ţesut-cusut, are un continuator, Maria Şoaită – Mimi, pe care a învăţat-o, de asemenea, să respecte tiparul tradiţional. Ca majoritatea meşterilor populari, se confruntă cu desfacerea produselor şi participarea la manifestări de gen „Nu fac nici un model pe pânză când cos. Cos pe fir, pe trei fire se lucrează, pe puncte. Am cusut mult, aşa că dacă mă apuc, ştiu din cap floarea”, spune Ana Domnariu[5]. "La ia de mireasă, coseam cinci ciocănele pe piept, la celelalte - câte patru, când îmbătrâneşti, ai numai trei ciocănele."

Printre puţinele femei care practică acest meşteşug ridicat la rang de artă al cusutului de "haine româneşti” se numără şi Maria SCHIAU (n. 17 mai 1957, Tilişca, unde a făcut 8 clase). Cunoscută ca Măria  lu Ionu Prundenii, a învăţat meşteşugul la şcoală, în clasa a V-a; atunci a deprins taina de a împodobi cu negru şi auriu pânza albă, pentru a coase altiţă, podoghele, ciocănele şi pusuri pe jolj, ciupag, „şire cu băneţi, cruce şi pene cusute pe musculiţe”. Creatorul popular respectă tiparul tradiţional, căci de când s-a născut trăieşte în Tilişca, cu excepţia verilor petrecute în Banat (cât era copilă). Dragostea şi talentul pentru costumul popular le-a transmis şi elevelor pe care le-a avut la clasa din Tilişca.



[1] Ibidem, p.115.

[2] Ioan Păltineanu , Tilişca. Monografie I şi II, Editura Etape Sibiu, 2003, p. 325.

[3] Georgeta Stoica, Paul Petrescu , Dicţionar de artă populară, Editura Enciclopedică, 1997, p. 127.

[4] Ibidem, p. 124.

[5] Interviu realizat în cadrul Proiectului Cercetarea meşteşugurilor tradiţionale sibiene, derulat în anul 2010 de către Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale „Cindrelul – Junii” Sibiu cu sprijinul  financiar al Administraţiei Fondului Cultural Naţional.

sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse