Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Meşteri cojocari din judeţul Sibiu

Cojocari au existat pe întreg teritoriul ţării, însă meşteşugul a cunoscut o depreciere începând cu primele două decenii ale secolului al XX-lea; cu toate acestea, cojocarii nu au dispărut, ci lucrează în sate, cojoace simple sau decorate cu aplicaţii de meşină. Piesele de îmbrăcăminte lucrate de cojocari fără decoraţii sunt căciulile, saricile sau bituşele ciobăneşti, iar cele decorate, mult mai numeroase, sunt: pieptarele înfundate, cele deschise în faţă, cojoacele lungi cu mâneci sau fără.Modelele se aplică pe anumite părţi ale piesei de costum popular şi conţin motive geometrice, fitomorfice, în culori precum negru, galben, vânăt, roşu, verde, albastru etc. Unele aveau funcţie cotidiană, altele îndeplineau funcţie ceremonială[1].

Pieptarele din Ţara Oltului, numite şi pieptare roşii, datorită motivelor florale mari cusute cu mătase roşie şi vişinie se încadrează în stilul unitar al Sudului Transilvaniei. Cele înfundate au  un motiv central şi două buzunare, iar cele deschise în faţă au ornamente în registre verticale pe piepţi[2].

Cojocăritul în Mărginimea Sibiului şi în special în satele din apropierea Săliştei, puternic centru economic, are o notă deosebită, care denotă statutul social: cojoace cu clini laterali, împodobiţi cu ciucuri de mătase şi broderie; cojoacele sunt decorate cu aplicaţii de piele şi cusături din mătase neagră, ciclamen, verde, atent distribuite pe suprafaţa piesei de îmbrăcăminte. În privinţa pieptarelor, interesant este cel cu garnitură din blană de vidră.

În comuna Gura Râului cojocăritul[3] s-a practicat la nivel de gospodărie, în care unul sau mai mulţi membrii din familie lucrau haine uzuale, confecţionate fără modele deosebite: pieptare, bituşti, cojoace ciobăneşti, cu lână în exterior şi căciuli din blană de miel. Pieile se argăseau în comune din jur, unde existau ateliere cu meşteşugari instruiţi. Deosebite ca şi piese de port popular românesc, destinate atât femeilor, cât şi bărbaţilor,  sunt bituştile, cojoace trei sfert, cu gulere de blană, purtate în zile de lucru şi chiar duminicile. În anul 2000, doar Mihai Gâţă mai lucra cojocărie; deşi serveşte nevoii de îmbrăcăminte pentru sezonul rece, cojocăritul nu e o îndeletnicire tradiţională la Gura Râului.

Pe Hârtibaci se poartă pieptare din piele albă, de tipul celor înfundate, încheiate subsuoară, cu ornamentaţie asemănătoare celor „poienăreşti”[4]. În Săsăsuş cercetătorii au remarcat utilizarea a două modele de pieptare: unul mai vechi, înfundat, asemănător cu cel din Ţara Oltului şi un model mai nou, pieptar spintecat, de tip săliştenesc. Oameni harnici, hârtibăcenii se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Primăvara, după Paşti, prin gospodării erau atârnate la uscat  piei de miel, iniţial sărate şi ţinute în pivniţă; mai apoi erau duse la tăbăcit la cojocar[5].

În Beneşti sunt consemnate şi lăibărici, adică pieptare desfundate, deschise în faţă, confecţionate din piele de oaie tăbăcită şi întoarsă de către un fost cojocar, faimosul Mila Iosif.  (nenea Sâv a lu Bârsan). Acesta confecţiona cheptare, cojoace, căciuli, ajutat de fetele Ana şi Parashiva. Statutul social era marcat de către bărbaţi şi prin felul în care purtau căciula: ficiorii  purtau căciuli cu fundul aşezat, din piele tăbăcită, de miel astrahan, iar bărbaţii căciuli cu vârful în sus, de culoare neagră.  În paralel cu piesele de port popular cu funcţie ceremonială, destinate sărbătorilor, au existat variante ale aceluiaşi obiect, cu funcţie utilitară, pentru zilele de lucru. Cheptarele de lucru sunt din piele vopsită maro, descheiate în faţă, cu buzunare şi bandă din piele lucioasă de-a lungul descheieturii  şi nasturi din metal.  Portul se diferenţiază şi în funcţie de anotimp: pieptarele din piele sunt înlocuite pe timpul verii cu pieptare din stofă neagră, mai simplu pentru bărbaţi, şi cu broderii pentru femei.[6]

Meşteşugul cojocăritului în zona etnofolclorică a Secaşului este de mulţi ani în Alămor practică meşteşugul cojocăritului Ilie SOLOMON, (de-a lu Mila lu Pătru, 80 de ani) pe care l-am intervievat în atelierul său de la domiciliu, unde lucra la un pieptar. De altfel, creatorul popular poartă un pieptar vechi, înfundat, pe care tot  dânsul l-a cusut. Pieptarele vechi nu mai prea sunt, căci oamenii s-au îngropat cu ele, mărturiseşte Ilie Solomon, în timp ce împunge cu acul pielea albă dintr-un pieptar nou. Cu meşteşugul acesta al prelucrării pieilor, al coaserii şi înfrumuseţării prin broderie s-a familiarizat în urmă cu mulţi ani; după ce a terminat şcoala, a făcut ucenicia trei ierni în sat, apoi maistrul cojocar Achim, de la Sălişte, l-a şcolit timp de şase luni. Cunoaşte stilul de croi şi ornamentaţie din toate zonele judeţului Sibiu şi a lucrat, de o viaţă, cheptare înfundate ca la Alămor, ori descheiate ca în Mărginime. Cojocăritul l-a practicat în paralel cu agricultura, dar de-acum se simte prea bătrân să mai continue aşa. În prezent lucrează o comandă pentru Sadu, pentru o nuntă, căci acolo se îmbracă româneşte, a doua zi, şi mirele, şi mireasa, şi familia. Ia pielea gata argăsită, o croieşte, apoi desenează diverse modele, pe care le ştie din cap. Coase cu ac în trei muchii, deoarece se coase greu prin piele şi începe cu negru, apoi adaugă celelalte culori. Pe buzunar scrie numele persoanei care a comandat pieptarul şi-l coase cu arnici din Germania. La pieptar aplică buzunare oarbe şi buzunare normale, capac şi nasturi din metal, fiindcă nu îi mai îmbracă în piele. Toată munca cere să-i fie răsplătită cu 1.500 lei. E greu meşteşugul: materialele, în special meşina se procură destul de anevoios, iar cusutul e migălos. A învăţat un copil din sat,care  lucra foarte bine, dar a ales să plece la oraş.

Atelierul de cojocărit al lui Vasile GÂNDILĂ este în Tilişca. Acesta a învăţat meşteşugul în familie, de la tatăl său, care a fost iniţiat în arta cojocăritului de către un  unchi. Cunoaşte procedeele vechi de pregătire a pieilor pentru cusut, prin argăsirea cu apă, sare şi tărâţe, iar apoi întinderea pieii pe troacă, pentru uscare. Dar alege avantajele epocii contemporane, în care argăsitul se poate efectua chimic, în timp mai scurt şi cu efort minim din partea meşteşugarului; astfel aflăm că  duce la argăsit cam o sută de piei pe an, mai puţine ca în vechime,  pentru că "nici ciobanii nu mai rup atâtea cojoace; au acum case, rulote...”

Aurel TRIF (născut în 1949) de-a lu Liţuca, cum e cunoscut în Alţâna, practică meşteşugul tradiţional al cojocăritului. L-a deprins de la tata socru, care a fost maistrul lui şi de la care a învăţat despre argăsitul pieilor, croit, decorat, cusut, toate operaţiunile necesare pentru realizarea unui pieptar. E meşter deopotrivă în pieptare femeieşti şi bărbăteşti şi lucrează atât în stilul Văii Hârtibaciului, cât şi după rigorile portului din Mărginime. Ne-a poftit în atelierul său de la domiciliu[7] şi ne-a vorbit despre arta cojocăritului. Materia primă este pielea de miel, care necesită argăsire; varianta chimică, modernă, durează 48 de ore, iar cea tradiţională, trei săptămâni. Se ţine în var, circa două săptămâni, până se duce lâna de pe piele, după aceea în alte zece zile se întinde şi se usucă. Se utilizează apă, sare şi tărâţă, la fel ca în tehnica de pregătire a pojiţei din piele de oaie. Pielea trebuie argăsită ca să se facă moale şi să se poată coase. După ce se face pojita, următoarea operaţiune e croitul, desenatul cu toc cu peniţa cu cerneală sau cu tuş şi pe urma se coase şi se aplică pe piele. Avem ace speciale din Germania – ac de cojocar şi arniciul e tot din Germania; câteodată mai cos cu mătase din Franţa. Modele se cos pe pojiţă şi apoi toate cusute se aplica pe piele. Ocolim cu şnur de mătase fiecare colţişor; îl tăiem cu un cuţit pentru colţişor şi se ocăleşte cu un şnur de mătase, tighitura se face cu zăgărea din mătase. Trif Aurel denumeşte procedee şi modele aplicate pieptarelor în limbajul săsesc, adoptat de la socrul său, ce-şi făcuse ucenicia la un meşteşugar de origine germană: Libăr dublu dacă e de 10 cm, mai lat  şi libăr cu laţăl dacă e mai mare. Un pieptar brodat cu mâna pe piele de miel, are ciucuri şi patru buzunare, două în partea superioară şi două în partea inferioară, iar anul şi numele sunt cusute pe câte un buzunar.

Ornamentaţia se face cu benzi de velur, flori, romburi, cusute în stilul Văii Hârtibaciului cu negru, iar în mijlocul florii se umple cu sârmă galbenă. Timpul necesar realizării unui pieptar este de trei săptămâni; pe lângă varianta din piele, meşteşugarul  coase şi  pe material, respectând tipicul piesei de port popular. Chiar dacă nu a participat la foarte multe expoziţii (Sibiu, Hosman) Aurel Trif este membru al Asociaţiei de creatori populari Biertan şi faima lui i-a adus comenzi pentru Ţara Oltului, Alba, Blaj, Arad. A învăţat-o pe nepoată, Cristea Adelina, în vârstă de 15 ani, iar de la Alba a primit o propunere să instruiască o clasă de elevi în meşteşugul cojocăritului. Aurel Trif  continuă breasla de meşteri de pe Valea Hârtibaciului, de la prima operaţiune, şi anume tăbăcire pieilor, până la coasere şi ornamentare. Păstrează tradiţia în prelucrarea pieilor şi deşi confecţionarea unui pieptar tradiţional implică mai multe faze, iar procesele de prelucrare sunt greoaie,  rezultatele sunt eficiente.

Meşteşugurile erau nedespărţite de agricultură şi au apărut din nevoia de produse, dar şi ca o completare a veniturilor din gospodărie. După 1900 dreptul de practicare al meşteşugurilor s-a aplicat şi populaţiei de etnie română şi prin urmare acestea s-au diversificat.

În 1979, Ilie Moise şi Horst Klusch, autorii cărţii Portul popular din judeţul Sibiu semnalau păstrarea unor piese arhaice în costumul popular, într-o anumită măsură şi datorită intelectualităţii sibiene şi în special datorită rolului pe care îl îndeplinesc în cadrul ceremonialurilor.

Unele piese au dispărut din port, într-o primă etapă ca funcţionalitate, apoi ca element, datorită influenţelor orăşeneşti, a acceptării tehnicilor moderne în detrimentul industriei casnice şi a instalaţiilor industriale de tip arhaic. Un exemplu elocvent în acest sens este înlocuirea pieptarelor din piele cu cele din stofă neagră, renunţarea la cojoace. În anii 70 tradiţia centrelor meşteşugăreşti s-a continuat şi   dezvoltat la Sibiu prin intermediul Cooperativei de Artă Populară, unde se produceau chimire, cordoane, curele s.a. cu decoraţia specifică zonei, irhă, şuviţe de piele colorată împletite.

Tendinţa de folosire a unor înlocuitori mai puţin valoroşi există şi în prezent, în ceea ce priveşte materialele şi podoabele autentice de port. În paralel cu obiectele de port confecţionate de către meşteşugari, sunt obiecte fabricate în serie, în fabrici specializate (Mârşa, Tismana), cu aparaturi şi tehnologie de ultimă generaţie. Puii, brâncuţele, muscuţele, şirele, ciupagul şi beata care îi consumă creatorului popular foarte mult timp şi energie, sunt executate mecanic, prin programe speciale computerizate.

Dacă în trecut transmiterea deprinderilor se făcea în familie, de mamă la fiică sau tată la fiu, mai apoi prin clase ale şcolii populare de artă, în ultimii ani întreprinderile în care se lucrează cu aparatură modernă produc cele mai mari cantităţi de piese de port popular.

În prezent oamenii îmbracă un costum popular la evenimente speciale, sărbători populare organizate în mediul rural (Sărbătoarea portului popular la Gura Râului, Datină străbună pe Secaş), zile ale comunelor sau în situaţia performării unor obiceiuri  (Ceata Junilor la Gura Râului, Udatul Ionilor la Tălmăcel, Nedeea pastorală Sus pe muntele din Jina, Cununa de grâu de la Cârţa etc.).

Piesele de port popular la care am făcut referire se numără printre elemente ale patrimoniului cultural viu, iar o bună promovare a acestora se face prin ansamblurile folclorice din judeţul nostru, îndeosebi prin Ansamblul Folcloric Profesionist „Cindrelul -Junii Sibiului”, care prezintă în spectacolele sale podoabe deosebite din portul popular (coiful, vălitoarea, pălăria cu şinoare, pălăria cu peană şi zurgălăii), dar şi piese de îmbrăcăminte  (ii, cămăşi, cheptare înfundare şi despicate, bituşti, cojoace).

Aceste obiecte, elemente etnice reprezentative care redau imaginea patrimoniului cultural imaterial[8] sunt în pericol din punctul de vedere al creatorilor populari, de fapt a numărului şi vârstei celor care se îndeletnicesc cu învăţarea, practicarea şi transmiterea către generaţia viitoare a acestor meşteşuguri.



[1] Ibidem, p.

[2] Georgeta Stoica, Olga Horşia, op. cit, p. 143.

[3] Dumitru Ioan Arsenie, Gura Rîului, Sat din Mărginime, Editura Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, 2000, p. 185

[4]  I Moise, H. Klusch, op. cit. p. 19

[5]  Prof. Maria Drăgan, prof. Mircea Drăgan, op cit., p. 86.

[6] V. Nistor, op. cit. p.214.

[7] Interviu realizat  în cadrul Proiectului Cercetarea meşteşugurilor tradiţionale sibiene, derulat în anul 2010 de către Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale „Cindrelul – Junii” Sibiu cu sprijinul  financiar al Administraţiei Fondului Cultural Naţional.

[8] ***, Patrimoniul cultural imaterial din România, p. 187

sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse