Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Meşteşugari ai lemnului, din judeţul Sibiu

Mic este numărul meşteşugarilor care prelucrează încă lemnul, fie că vorbim de rotari sau tâmplari de mobilă. Doar în cazul dulgherilor, situaţia e puţin diferită, pentru că necesitatea realizării de grinzi şi caferi pentru o casă îşi spune cuvântul. În schimb, puţini sunt cei care mai apelează la căruţe făcute din lemn sau la mobilă lucrată din diferite esenţe, în micile ateliere rurale. În trecut însă, numărul meşteşugarilor care prelucrau lemnul era semnificativ şi, în funcţie de produsul finit al muncii, prelucrarea lemnului îmbrăca forma mai multor meşteşuguri: dulgherie, tâmplărie de mobilă, văsărit, sculptură în lemn, cioplit, butnărie, ploscari, blidărie etc.

Începuturile acestor meşteşuguri nu pot fi stabilite cu exactitate, însă s-a emis supoziţia că prelucrarea lemnului poate să dateze chiar înainte de civilizaţia pietrei, dar arheologii nu au avut-o în vedere dat fiind faptul că descoperirile care să o ateste nu a supravieţuit timpului: „lemnul este un material perisabil, care la fel ca lutul sau ceramica, reintră fără dificultate în circuitul neîntrerupt al naturii (...) A fost această unealtă băţul culegătorului, al pescarului şi al păstorului, dar a fost, deopotrivă, şi prima armă a vânătorului şi a războinicului care se apără sau atacă. Abia după aceea, vânătorul îşi lărgeşte panoplia cu oasele animalelor de mari dimensiuni pe care le vânează şi cu pietre întâi neşlefuite şi ulterior şlefuite.”[1] Cele mai vechi dovezi care atestă prelucrarea lemnului provin însă abia din secolele I î. Hr. - I d. Hr. şi au fost descoperite la Grădiştea Muncelului[2].

În Sibiu, breasla meşteşugarilor care prelucrau lemnul este atestată în 1376, secol în care vorbim, bineînţeles de meşteşugari saşi. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, încep să apară şi meşteşugarii români. Atelierele lor se dezvoltă tot mai mult şi, de exemplu, după 1880, în Tilişca lucrau 10 bărdaşi[3], funcţionau nouă ateliere ale tâmplarilor de mobilă - Dionisie Iosof, Ioan Popa, Nicolae Bunea, Ionel Poenar, Dumitru Bunea, fraţii Nicolae şi Spiridon, Nicolae Preoţescu, Ionel Schiau, urmat de fiul său Dumitru, Ionel Stoian  - vreo cinci ateliere de rotari - Chirilă Constantin, Frăcea Nicolae, Ioan Rodeanu, Dumitru Lazăr, Moise Codrean, care lucrau cu fierarii şi confecţionau căruţe, trăsuri, sănii, îşi vindeau produsele unor negustori sălişteni, care le duceau în târgurile din Ţara Românească[4]. Diversificare prelucrării lemnului este consemnată şi la Gura Râului, unde în anul 1958 sunt înregistraţi patru tâmplari de mobilă sau măsari, mai mulţi dulgheri sau bărdaşi şi câţiva rotari. În anul 2000 mai lucrau tâmplarii Ioan Stoiţă, Dumitru Ştef, Dumitru Hanzu, Ioan Conţ, Ştefan Peană, Ilie Mihanciu, Ion Arsenie şi rotarii Ioan Pampu şi Dumitru Lupe.[5] La Sălişte, prelucrarea lemnului a mers dinspre util spre artă, „prin realizarea de piese mici (furci de tors, bâte ciobăneşti, fuse, pristăvane) sau elemente de arhitectură (stâlpi de cerdac, rame de ferestre, grinzi, porţi, fruntarii de mori de apă), ornamentate prin crestare, incizie, excizie – sculpturi cu modele decorative dintre cele mai vechi în ornamentica românească.”[6] În paralel, meşteşugarii sălişteni au deschis, la 1923, prima fabrică de mobilă şi tâmplărie, care executa comenzi pentru satele dimprejur.

Deşi se execută şi cu ajutorul uneltelor moderne, dulgheria şi bărdăşia au fost cel mai puţin afectate de interferenţele lumii moderne, iar una dintre cauze este, cu siguranţă, simplitatea produsului finisat sau, am putea zice, chiar rudimentarul păstrat până azi. Schimbări semnificative au apărut însă în munca măsarilor, adică a creatorilor de mobilier de tip ţărănesc. Începutul mobilierului tradiţional s-a făcut prin forme extrem de simple, dar perfect adaptate funcţionalităţii lor şi care în timp s-au diversificat, adăugând o dimensiune decorativă, celei stricte de funcţionare. Astfel, „piesele de mobilier care contribuie la definirea interiorului tradiţional sunt patul, laviţa, masa, scaunul, colţarul, podişorul şi lada de zestre”[7], la care pot fi adăugate cuierul, blidarele, culmea, poliţele[8], comorare de haine[9] etc.  Schimbările produselor de măsărie nu au început doar o dată cu deschiderea de întreprinderi specializate în producţia de mobilier, ci datează de câteva secole; continua devenire a mobilierului tradiţional este explicabilă prin faptul că şi omul din mediul rural a căutat mereu să îşi asigure un minim confort, aşa s-a ajuns ca de la mobilierul rudimentar (masă simplă, scaun cu trei şi cu patru picioare etc.) în gospodării să se regăsească  blidare, lăzi de zestre etc., adică piese de mobilier cu elemente decorative, obţinute fie prin pictare (procedeu de inspiraţie săsească), fie prin incizare. În timp şi aceste artefacte au început să dispară pentru că o parte dintre piesele anterior enumerate şi-au pierdut utilitatea; vorbim aici de culme, comorare de haine, cuiere pentru vase etc. În acest context, unul dintre exemplele sugestive este  cel al lăzii de zestre: nu mai este dată fetei de măritat şi nu mai poartă zestrea miresei spre casa socrilor. Dispariţia aceste episod din ceremonialul nupţial a dus şi la dispariţia piesei de mobilier din gospodăriile din mediul rural, astfel încât lăzi de zestre se mai produc doar cu scop decorativ, pentru pensiuni.

 În ceea ce priveşte mobilierul pictat, trebuie spus că acesta „s-a lucrat mai ales de către meşterii centrelor urbane transilvănene. Organizaţi în bresle, meşterii saşi din Sighişoara, Braşov, Hendorf au lucrat un mare număr de piese de mobilier precum: lăzi, dulapuri, paturi, scaune, pe care le-au pictat într-o varietate de culori folosind mai ales motive vegetale”[10]; şi astăzi, în judeţul Sibiu, acest meşteşug este dezvoltat în mediul urban, în cadrul unor societăţi comerciale. 

În prezent, rotarii şi măsarii sunt tot mai puţini. De exemplu, în localitatea Apodu de Jos, doar Ilie Babă mai prelucrează lemnul şi face din el căruţe ornamentale sau de uz curent, stâlpi, grinzi (din stejar, mesteacăn, salcâm, frasin) sau diferite piese de decor. Meseria a învăţat-o de la un meşter din Răşinari. Atelierul şi l-a amenajat în şură, iar aici se găsesc atât unelte cu acţiune manuală, cât şi electrică, aşa că meşterul porneşte pe rând aparate electrice, taie bucăţi de lemn, le şlefuieşte cu maşina sau cu rindeaua, precum a învăţat în urmă cu mulţi ani la Răşinari. De lucrat, lucrează şi în prezent, iar peste iarnă a făcut o căruţă: „Am lemnele făcute pentru un căruţ gata... asta e partea din spate - riglă se cheamă, asta e partea din faţă; aici îs roţi făcute de bătrânul, aici e loitra, aici e roata, leuca… “[11].

Ioan Mihu din Rod e şi dulgher şi măsar. Meseria nu a învăţat-o de la vreun meşter, ci în şcoala profesională, iar după 30 de ani de activitate s-a retras în sat pentru a se ocupa de tâmplărie, aşa că lucrează, pentru oamenii din Rod şi din localităţi învecinate, uşi, ferestre, „table” pentru ferestre şi piese de mobilier, dar la nevoie face şi căruţe. Lucrează atât cu unelte tradiţionale (cu care s-a familiarizat în casa părintească), cu unelte făcute de mâna lui, cât şi cu unelte moderne: de exemplu, foloseşte un aparat pentru măsurarea umidităţii lemnului, aparat provenit din Danemarca. „Gealăul, cu care îndrept dunga, e făcut de mine. Şi fierăstraiele, la fel; pe toate-i iscălitura me`. Am mai multe ferăstraie că unele trebuie să taie fin, altele mai gros, după cum cere mobila. Când am început să lucrez cu tata, lucram numai cu unelte de mână, cu ferăstrăul tăiam, cu rindeaua finisam... acum tai cu maşini electrice, nu lucrez atâta din mână. Şi tejgheaua asta pe care lucru, tot de mine-i făcută, io am adus fagu` din pădure şi l-am tăiat. La tâmplărie sunt multe scule: cleşti, şurubelniţe, sucală (vezi că multe denumiri îs în germană, de la saşi de la care noi rumânii am învăţat meserie), cuţitoaie - cu asta fac cozi, ferăstrău coadă de vulpe, vincluri cu care se trasează pe materiale la 90 grade, vincluri mobile cu care se face înclinaţia, dălţi diferite, raşchilă...”[12].

Materia primă folosită de meşter este lemnul de brad, din timp pregătit pentru a fi transformat în piese de mobilier. „Io lucrez cu brad, comand foastâne, scânduri, le aduc acasă de la Gura Râului şi Orlat şi le las să se usuce şi 4-5 ani. Că aşa trăbă la brad. Săptămâna trecută  a venit lemn nou de brad; acum lucrez cu material pregătit de 7 ani, că ştiu că-i bine uscat. Dacă omu` vrea, poate să aducă singur materialul, da` dacă nu-i bun, îi spun şi nu lucrez cu materialul lui. La noi prin sat nu prea au lemn, da` au cei din Tilişca. De exemplu, pentru un dulap cu două uşi trebuie o jumătate de metru de lemn”.

Din lemn de brad, meşterul a făcut şi face mobilier de uz casnic (de dormitor, de bucătărie etc.), dar şi mobilier bisericesc, adică „străni”, lucrate pentru bisericile din Tilişca şi Rod. Pentru fiecare piesă lucrează după tipare, pe care le adaptează în funcţie de cerinţele fiecărui client. Se constată astfel că mobilierul executat de meşter împrumută tipologia celui lucrat în serie, în fabrică. Interferenţele moderne se resimt şi în procesul de realizare a mobilierului, pentru că meşterul foloseşte aracet pentru lipirea lemnului, însă recunoaşte că îl taie după o veche tehnică numită în sat „cu ţincuri” şi, în mod obişnuit „coadă de rândunică”. Ba mai mult, nici ornamentele nu se mai lucrează prin incizie cu scoaba, ci relieful se realizează cu ajutorul aparaturii electronice. Decoraţiunile de pe piesele de mobilier sunt lucrate la strung şi ele există doar când e vorba de mobilier bisericesc; în ceea ce priveşte motivele sculptate pe „străni”, meşterul recunoaşte că mai degrabă le creează după imaginaţia lui sau se inspiră din emisiunile TV gen „Teleenciclopedia”, decât din eventuale sculpturi vechi. Simbolistica elementelor decorative o cunoaşte prea puţin, excepţie făcând cele de inspiraţie religioasă, ce imită motive observate la mănăstirile şi bisericile de lemn de Maramureş, pe care meşterul le-a vizitat în mai multe rânduri. Credincios fiind, meşterul mărturiseşte că „plăcerea cea mare o ai mai ales când lucrezi pentru biserică” şi, de asemenea, că nu îşi începe niciodată ziua de muncă fără să să-şi facă semnul crucii şi să mulţumească lui Dumnezeu: „Nu-i nici un ritual special când începi lucru: ne facem cruce şi ne apucăm de treabă; trăbă cruce, trăbă. De atâţia lucru şi am rămas cu deştile întregi, deşi am maşini periculoase; rar vezi tâmplar cu deştile întregi”[13]. În ceea ce priveşte promovarea pieselor realizate de el, meşterul spune că cea mai bună soluţie e „vorba bună pusă de un om”: „nu am fost la târguri sau prin alte părţi că lumea mă ştie şi vine să fac lucru.” Continuatori nu are deocamdată, dar speră că fiul său Ion, în vârstă de 18 ani, va putea prelua atelierul; în rest „de venit mai vin oameni să vadă, dar nu ca să practice”.



[1] Georgeta Stoica, Olga Horşia, Meşteşuguri artistice tradiţionale, p. 26

[2] Apud. C. Giurescu, în Georgeta Stoica, Olga Horşia, Meşteşuguri artistice tradiţionale, p. 27

[3] Ioan Păltineanu, op. cit., p. 328

[4] Ibidem, p. 327-328

[5] Dumitru Ioan Arsenie, Gura Râului. Un sat din Mărginime, Editura ULBS, 2000, p. 183-187

[6] Săliştea Sibiului, străveche vatră românească, p. 152

[7] Aurel Bodiu, Ornamentica mobilierului ţărănesc românesc din Transilvania, Cluj-Napoca, 2006, p. 24.

[8] http://www.folkromania.com/cms/articole/mestesuguri_traditionale/mobilierul_taranesc

[9] Informator: Ileana Morariu, Jina, nr. 428

[10] Aurel Bodiu, op. cit., p. 22

[11] Informator: Ilie Babă, 90 de ani, Apoldu de Jos

[12] Informator: Mihu Ioan Rod, născut în 8 septembrie 1947, Rod, nr. 371, Ionică a lu Gligor

[13] Ibidem

sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse