Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Cercetarea şi valorificarea meşteşugurilor tradiţionale sibiene

Într-un secol XXI tot mai marcat de globalizare şi tehnicitate, păstrarea tezaurului tradiţional, material şi imaterial, se dovedeşte a fi o condiţie sine-qua-non a prezervării identităţii socio-culturale a oricărui comunităţi. Însă în timp ce patrimoniul material tradiţional este prezervat în muzee, meşteşugurile trebuie continuate în comunităţile în care s-au născut. Astfel, în acord cu priorităţile trasate la nivel naţional şi internaţional, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale „Cindrelul-Junii” Sibiu a demarat, în anul 2010, un amplu proiect de cunoaştere, salvgardare şi valorificare a meşteşugurilor tradiţionale din judeţul Sibiu. A fost prima campanie de acest tip realizată în istoria recentă a judeţului Sibiu, iar finanţarea proiectului a fost asigurată de Administraţia Fondului Cultural Naţional şi de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale „Cindrelul-Junii” Sibiu.

Proiectul „Cercetarea meşteşugurilor tradiţionale din judeţul Sibiu” a fost menit să identifice meşteşugarii activi şi să conştientizeze riscul pierderii meşteşugurilor care reprezentau cândva o zestre. În prezent magazinele abundă în produse fabricate în serie, iar munca extrem de migăloasă a meşteşugarului este apreciată şi recompensată material doar de către cunoscători ai artei. Efortul mare de creaţie e invers proporţional cu cererea de pe piaţă şi cu remuneraţia pentru artefacte unicat. Concomitent se înregistrează, însă, un interes crescut pentru obiectele de tip „handmade”, care pot valorifica, până într-un anumit punct, tradiţionalul. Se constată astfel că o cercetare a meşteşugurilor trebuie să aibă în vedere două aspecte: cel al tradiţionalului la care ne raportăm mereu şi cel al formei contemporane, care nu trebuie să copieze tradiţionalul, ci să-l preia creator: „Orice fel de atitudine paseistă este sortită eşecului. Nu se pot reînvia forme care au dispărut. Înţelegerea superficială a problemei eşuează în folosirea întâmplătoare a citatului folcloric care transpus neinterpretat face ca obiectul respectiv să fie anacronic, neatractiv sau lipsit de orice valoare”[1]. Veridicitatea acestor cuvinte a fost dovedită secole de-a rândul prin modificările pe care fenomenul tradiţional (înglobăm aici literatura populară, dansurile populare, obiceiurile, arhitectura tradiţională etc.), la fel ca orice fenomen, le-a suferit. Normalitatea acestor transformări nu exclude, din păcate, pericolul ca transformarea faptelor de cultură tradiţională să cadă în nefericita arie a kitschului.

       Pe urmele meşteşugarilor şi breslelor de altădată

Epoca Pietrei, Epoca Bronzului, Epoca Fierului – perioade ale preistoriei au primit denumiri pornind de la unelte pe care oamenii din societăţile preistorice le foloseau sau, mai precis, de la materialele din care acestea erau realizate. Citit în cheia de lectură a meşteşugurilor, în Epoca Pietrei, în Epoca Bronzului şi în cea a Fierului s-au format primele „meşteşuguri” sau primele îndeletniciri. Termenul „meşteşuguri” este, cu siguranţă, forţat pentru că realizarea uneltelor din piatră, bronz şi fier nu se făcea într-un cadru organizat, doar de către anumite persoane, ci procesul era dictat de nevoia de supravieţuire a omului. Altfel spus, în epocile preistorice amintite, „îndeletnicirile răspundeau în ansamblu, în formă primitivă, necesităţilor primordiale ale omului –apărare, adăpost, hrană... oricând s-ar fi putut realiza prima unealtă, acesta însemnând şi prima manifestare de tehnicitate”[2]. Într-un asemenea context, nici nu e de mirare că meşteşugurile sunt cele care dau primele dovezi de locuire ale aşezărilor. De pildă, pe Dealul Ocnei Sibiului s-a găsit un topor de piatră, probabil de la începuturile Epocii Bronzului, iar în Lazaret s-a descoperit fragmentul unui topor de piatră datând, de asemenea, de la începutul Epocii Bronzului[3], în localitatea Apoldu de Sus s-a descoperit un topor de amfibolit[4]; pe teritoriul comunei Slimnic s-a găsit un topor de piatră şi ceramică aparţinând culturii Coţofeni[5].

Cu siguranţă însă, a fost nevoie de multe secole pentru ca îndeletnicirile (practicate de oricine) să se transforme în meşteşuguri – apanaj doar al anumitor persoane: „în primele secole ale Evului Mediu, meşteşugurile erau practicate numai în mediul rural, fără o specializare, fără unelte complicate şi fără capital. Ţăranul era şi măcelar şi dulgher şi tâmplar; îşi confecţiona şi repara uneltele, mobilele din casă, încălţămintea. O diviziune şi specializare a muncii artizanale exista, încă din perioada carolingiană, dar în atelierele marilor domenii, - unde meşteşugarii erau sclavi sau servi. Pe lângă marile domenii îşi organizează şi mănăstirile adevărate şcoli profesionale pentru meseriile mai dificile (...) Spre sfârşitul secolului al XI-lea, o mare parte din meşteşugarii rurali s-au transferat în oraşe, unde s-au organizat în asociaţii profesionale, diversificându-se în subspecializări.”[6] Similar s-au întâmplat lucrurile şi în Sibiu, şi în alte oraşe – cetăţi din Transilvania şi astfel istoria dezvoltării urbane fost strâns legată de apariţia şi dezvoltarea breslelor. Aşa se face că la 1376, în Sibiu sunt atestate 19 bresle cu meşteşugari saşi, pentru ca numărul acestora să crească constant: 2 bresle în 1719, 34 în 1724 şi 40 în 1780[7], [8].

Forţa pe care breslele o aveau în organizarea vieţii cetăţii s-a vădit din mai multe perspective: economică, socială (întrajutorarea membrilor breslei şi a familiilor lor) şi militară (breslele asigurau armamentul şi paza în turnurile oraşului). Meşteşugarii sunt atestaţi documentar şi în alte localităţi ale judeţului, nu doar în cetatea Sibiului: la Slimnic, de pildă, la sfârşitul secolului al XIV-lea, existau 3 fierari, în secolul al XV-lea, în Mediaş existau 34 de bresle, în Agnita- 10 bresle, în Biertan- 12 bresle, în Aţel- 9 bresle[9].

Finalul breslei ca organizaţie avea să fie marcat printr-un decret din 1872,  prin care breslele au fost transformate în cooperative meşteşugăreşti[10]. Acelaşi secol XIX avea să aducă o mai mare vizibilitate pentru  meşteşugarii români[11], iar în acest context trebuie menţionată contribuţia pe care Asociaţiunea ASTRA a avut-o nu doar în formarea colecţiilor viitoarelor muzee, ci şi în promovarea şi valorificarea produselor meşteşugăreşti artistice[12]. În paralel, au apărut primele şcoli în care erau pregătiţi viiitorii meşteşugari români. Se constată astfel că meşteşugul nu mai era deprins de ucenici doar în cadrul atelierelor meşterilor, ci în cadru organizat, urmând o programă. De exemplu, în fostul judeţ Târnava Mare, 12 tineri învăţau meseria de blănar în anul 1918, şcoala de ucenici croitori era frecventată în 1918-1927 de peste 300 persoane, numărul ucenicilor fierari era de 133 în anul 1918[13].

Concomitent, multe localităţi şi-au câştigat statutul de adevărate centre meşteşugăreşti: Poiana Sibiului era recunoscută pentru bituşe, pieptare femeieşti crăpate în faţă, pieptare bărbăteşti înfundate, cojocele, căciuli rotunde cu cerc cu opt clini, pentru chimirele cu broderie măruntă, cu beteală de argint sau aur, şi pentru mobilierul ţărănesc, de la cuiere şi mese la lăzi de zestre şi laviţe [14], Nou Român era un faimos centru de ceramică[15], iar în Sălişte, între 1880-1930,  au existat şase ateliere de fierărie şi de rotărie. Apoi, odată cu intrarea în vigoare a legii pentru organizarea cooperativelor meşteşugăreşti în anul 1909, încep să se înregistreze asociaţiile cooperatiste ale micilor meşteşugari. În anul 1948, pe teritoriul României existau 199 de cooperative, iar în 1975 erau înregistrate 40 de cooperative de artă populară şi meşteşuguri artistice şi peste 100 de ateliere. Toate erau „situate în zonele în care exista tradiţiile, potenţialul de creaţie şi mâna de lucru (...) iar etnografi, istorici de artă, artişti designeri au urmărit atât respectarea tradiţiei, cât şi continuarea ei în produse moderne, de calitate artistică.”[16]

După 1989, activitatea de artizanat a scăzut considerabil, dar o serie de meşteri au început să-şi organizeze ateliere proprii şi să lucreze individual pentru evenimente, instituţii sau magazine cu profil cultural-tradiţional. Secolul al XXI-lea a adus cu sine deschiderea către produsele „handmade” şi există un uşor reviriment al meşteşugurilor tradiţionale artistice. Din păcate însă meşteşugurile care nu au ca produs finit obiecte artistice sunt într-un continuu declin.  Curelarii care lucrează harnaşamente pentru cai, rotarii care lucrează căruţe din lemn sau chiar fierari-potcovari au tot mai puţini clienţi, în condiţiile în care agricultura făcută cu ajutorul animalelor e înlocuită de cea mecanizată.

 

 

[1] Stoica, Georgeta şi  Horşia, Olga, Meşteşuguri artistice tradiţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 186

[2] Ioan Marian Ţiplic, Breslele producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj, secolele XIV-XVI, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2001, http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/bibliotheca/bresle/2%20introducere.html

[3]  Luca, Sabin Adrian, Pinter, Zeno Karl şi Georgescu, Adrian, Repertoriul arheologic al judeţului Sibiusituri, monumente arheologice şi istorice, Editura Economică, Sibiu, 2003, http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/bibliotheca/repsibiu/a-h/sibiu.html

[7] http://www.brukenthalmuseum.ro/istorie/06.htm

[8] Pepene, Nicolae, Ştefănescu, Victor, Nanu, Dan, Mladin, Daniel, Sibiul de altădată, Editura Suvenir, Braşov, 2007, p. 6

[9] Monografia judeţului Târnava Mare, p. 235

[10] Sibiu Hermannstadt, Oraşul Breslelor. Ghid turistic,  Editat de Biroul de promovare şi dezvoltare în cultură și turism al Primăriei Municipiului și Casa de Cultură a Municipiului Sibiu, p. 6

[11] Petrescu, Paul şi Stoica, Georgeta, Dicţionar de artă populară,  Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 435

[12] Petrescu, Paul, şi Irimie, Cornel, Meşteşuguri artistice în România, Bucureşti, 1967, p. 16

[13] Monografia judeţului Târnava Mare, Sighişoara, Tipografia „Miron Neagu”, 1943; p. 260

[14] Petrescu, Paul, Stoica, Georgeta, op. cit., p. 389

[15] Ibidem, p. 352

[16] Georgeta Stoica, Olga Horşia, op. cit., p. 22


sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse