Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Ţesăturile sibiene – Caracteristici/particularităţi

Meşteşugul ţesutului a constituit din timpuri străvechi una din ocupaţiile de bază ale ţărăncilor din zona Sibiu. Femeile ţeseau pentru  a-şi împodobi casele cu ştergare sau covoare sau pentru a se îmbrăca familiile cu cele mai frumoase haine la sărbătorile importante. Fiecare femeie cunoştea tehnica şi tipurile de ţesătură specifice locului. Modelele erau transmise din generaţie în generaţie si perfecţionate continuu.

Ţesăturile, la care creatoarele din zona Sibiului au demonstrat întotdeauna talent şi imaginaţie creatoare, se caracterizează prin anumite particularităţi atât în ceea ce priveşte necesitatea creării şi folosirii obiectului respectiv, materia primă folosită, tehnica de prelucrare artistică, forma, dimensiunile, funcţia sau valoarea,  cât mai ales în ceea ce priveşte cromatica sau ornamentica.

Aceste ţesături sunt purtătoarele unei arte de o mare diversitate şi bogăţie ce compun un decor caracteristic şi încântător, oglindind marea îndemânare a femeilor, fantezia şi forţa lor creatoare.

Diferenţiindu-se atât prin funcţionalitate, formă, dimensiune, cât şi prin compoziţia cromatică şi ornamentală, în totalitatea lor, ţesăturile sibiene reprezintă o zestre bogată a creaţiei artistice populare româneşti. Cu imaginaţie neîntrecută, cu simţ al proporţiilor şi echilibrului, cu rafinament subtil, ţesătoarele sibiene au realizat piese de o rară frumuseţe.

Diversitatea şi bogăţia lor artistică rezultă atât din folosirea unor tehnici diferite de ţesut, mereu mai evoluate şi perfecţionate, dar şi a modalităţilor de ornamentare, cât şi din natura şi structura materialelor folosite.

Din punct de vedere al materialului din care sunt confecţionate ţesăturile, se pot distinge două grupe: ţesături din fibre de origine animală - lână, păr de capră şi ţesături din fibre de origine vegetală - in, cânepă, bumbac.

Din in şi cânepă se ţesea pânza din care se confecţionau diferite piese de port (ii şi cămăşi bărbăteşti, poale, ştergare de pus pe cap etc.) şi piese pentru împodobit interiorul casei (“chindeauă”, feţe de masă, străjacul şi straiele de pat, perdele) dar şi saci, traiste, păsturi, preşuri ş.a. Lâna era folosită la ţesutul textilelor de interior (covoare, cuverturi, păretare ş.a.) şi la confecţionarea obiectelor de port (sumane, cătrinţe, şurţe, brâie, ţolici ş.a.), dar şi a desagilor mari, de povară, pentru pus pe cai sau purtaţi de către om pe spate sau „straiţei de ferdelă“ etc.

În cursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea începe să se lucreze mult şi cu fire de bumbac. Se importa atât bumbac brut, cât şi prelucrat. Bumbacul a oferit o gamă largă de posibilităţi în diversificarea ţesăturilor, în special al celor cu caracter decorativ şi a pieselor de port. Sub formă de arnici şi mulineuri, el a contribuit mult la îmbogăţirea ornamentaţiei pe diferite ţesături.

Astfel, din bumbac se ţeseau şi se ţes încă: feţe de masă, feţe de pernă, culmi, căpătâie, perdele, lepedee, chindee, ştergare decorative de pus pe masă, la icoane, tablouri, piese de ceramică, fotografii etc. Bumbacul intra şi în componenţa altor ţesături, precum: traista "de duminica", are urzeala din lână sau bumbac alb, adesea şi vopsit în galben sau negru, iar băteala din lână vopsită în diferite culori.

Categorii distincte pot fi stabilite şi în legătură cu funcţia sau valoarea pe care o îndeplinesc ţesăturile:

1. ţesături de uz casnic sau gospodăresc, utilizate în desfăşurarea activităţilor zilnice  – chindeul, ştergarul, traista, desagul, merindarea (local merindeaţă), faţa de masă, piese de port popular cotidian;

2. ţesături funcţionale decorative sau strict decorative – covorul, păretarul, cuvertura, straiul de pat, culmea, străjacul, faţa de pernă;

3. ţesături de caracter ceremonial, utilizate în zilele de sărbătoare - ştergare şi prosoape de nuntă, faţa de masă pentru biserică, traista şi desagul de nuntă, şervetele pentru înmormântare, perne, piese de port popular de sărbătoare, covoare foarte importante din punct de vedere artistic.

Ornamentica rafinată şi de o expresivitate plastică deosebită a  ţesăturilor sibiene constă dintr-o variată combinaţie de motive complicate: florale, fitomorfe, scheomorfe, astrale, geometrice sau zoomorfe, precum trandafirul, bujorul, trifoiul, vârtelniţa, potcoava, steluţa, cruciuliţa, rombul, caroul, cornul berbecelului, cocoşul, cocorul, păianjenul, în alternanţă cu cel mai simplu ornament care îl constituie varga (dunga) în diferite tonuri şi dimensiuni. Ţesătoarele sibiene au crea şi interpretat motive şi compoziţii decorative în stil propriu, îmbogăţind astfel patrimoniul naţional.

Pentru realizarea pieselor de port popular s-au folosit aceleaşi tehnici ornamentale. Introducerea unor materiale industriale – lânica, bumbacul, firul metalic auriu sau argintiu le-au dat strălucire, adăugând un plus inspiraţiei şi îndemânării cu care au fost realizate. Am

Ţesăturile specifice zonei Sibiului se individualizează printr-o gamă cromatică variată şi bogată. Astfel, în Valea Hârtibaciului, cromatica predominantă este: galben, roşu, albastru, vânăt (mov), negru; în Mărginimea Sibiului: alb, negru, roşu; în Valea Târnavelor: crem, galben, negru, albastru; iar în Ţara Oltului: roşu aprins, negru, albastru închis, verde, violet.

În zona Sibiului, cu prilejul unor evenimente ale vieţiinaşterea, nunta, înmormântarea – anumite ţesături se foloseau sau se folosesc încă, fie ca obiecte de ceremonie, fie pentru a fi dăruite sau date de pomană.

Astfel, la botez, ca piesă de ceremonie ştergarul se înfăşura pe după lumânare şi rămânea finului ca dar din partea naşului şi naşei.

Zestrea miresei care era compusă dintr-o ladă cu ţesături şi piese de îmbrăcăminte, se expunea încă din timpul nunţii, la casa miresei şi pe carul sau căruţa care o transporta pe aceasta spre casa mirelui. Era pus în evidenţă, în acest mod, statutul social-economic al familiei din care provenea.

Din timpuri îndepărtate, ştergarele au constituit o parte componentă însemnată a zestrei fetelor pregătite de măritat, îndeplinind o funcţiei importantă în cadrul ceremonialului nunţii şi fiind folosite ca daruri şi semne distinctive pentru participanţii cu rol activ. Feciorii şi fetele care aveau un rol activ în ceremonialul de nuntă aveau ca însemne fie câte un ştergar, fie traistă sau batistă.

Steagul de nuntă de pe Valea Hârtibaciului este frumos împodobit. În vârful băţului de steag se pune o vrâstă cu flori şi câţiva zurgălăi, apoi se împodobea cu năfrămi, ştergare şi chindee ţesute la război, cu panglici colorate.

La înmormântare se dau de pomană ştergare. În localitatea Micăsasa, din zona etnofolclorică Valea Târnavelor, mortul e dus la groapă de către nepoţi şi prieteni care primesc din partea familiei un ştergar. În Agârbiciu, groparii se spală pe mâini şi se şterg cu ştergare ce le vor rămâne lor. Tot în Valea Târnavelor, pentru un mort erau necesare nouă „cârpe de merinde” care se dădeau la cei care duceau crucea, praporii.

Ţesăturile sunt folosite cu funcţie ceremonială şi cu prilejul diferitelor sărbători ale anului. Astfel, cu ocazia desfăşurării obiceiului folcloric „Udatul Ionilor“ de Sfântul Ion, la Tălmăcel, localnicii împodobesc carele, caii şi boii care alcătuiesc alaiul, care străbate satul, anunţând faptul ca sărbătoarea este gata să înceapă.

În mare, împodobirea carului alegoric urmează vechile ritualuri, excepţiile fiind date de utilizarea unor podoabe caracteristice epocii noastre. Primul pas este amplasarea celor doi brazi în carul alegoric. Unul dintre ei este aşezat şi legat bine pe oiştea carului. Apoi, bradul este îmbrăcat în covoare ţesute, care sunt la rândul lor acoperite cu feţe de masă şi macrameuri lucrate de femei. Bradul astfel împodobit este denumit de localnici „hăiciugă”. În paralel cu lucrul la hăiciuga de pe oişte, localnicii împodobesc, după modelul menţionat, cel de-al doilea brad aşezat chiar în car. La final, în vârful celor două hăiciugi se pun icoane, reprezentând-o pe Fecioara Maria sau pe Iisus, şi „sorcove“ în forme de cruce.

Odată carul împodobit, atenţia se concentrează asupra cailor şi asupra boilor care vor fi înjugaţi la car. Covoare ţesute sunt aşezate pe cai şi pe boi, scăriţa de la şa este îmbrăcată în tricolor, iar căpăstrul este împodobit cu hârtie creponată. Jugul are parte de aceleaşi ornamente bogate ce combină decoraţiunile de secol XXI cu crenguţele de brad.

Un obicei legat de întrebuinţarea acestor ţesături în viaţa cotidiană este „gătatul patului”, piesă de rezistentă a interiorului tradiţional românesc. Astfel, în comuna Racoviţa, din zona etnofolclorică a Ţării Oltului, se aşeza peste străjacul umplut cu paie de grâu, "ca să stea ridicat", un prim ţol de cânepă, ornat cu "colţi" mici, urmat de un altul, din lână, învărgat. Peste acesta se aşeza iarăşi un ţol de cânepă, unul de lână şi apoi straiul. Peste strai, în trei rânduri a câte trei bucăţi pe rând, se aşezau "perinile", umplute "fest", cu otavă ca să nu se turtească, cu căpătâiele înspre interiorul încăperii. Între rânduri, se mai aşeza câte o "perină", "în dungă".

Ţesutul ca meşteşug casnic a început să decadă o dată cu pătrunderea masivă a materialelor de factură industrială la sate. În domeniul ţesăturilor de interior – covoare, ştergare, feţe de masă etc. un rol important în dispariţia sau transformarea unor categorii l-a avut schimbarea concepţiei cu privire la confortul şi amenajarea interiorului locuinţei. Acelaşi lucru se poate afirma şi în domeniul portului.

Constatăm că se mai lucrează în prezent numai acele ţesături de interior adaptate noilor cerinţe şi acele piese de port folosite încă în zonele folclorice active sau cele solicitate de diferite grupuri folclorice.


 Cozmina Costiniuc, referent de specialitate CJCPCT “Cindrelul-Junii” Sibiu

 

sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse