Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


CALENDARUL POPULAR AL LUNII FEBRUARIE

Denumirea populară a lunii februarie, Faur, este legată de meşterii fauri, lucrători ai fierului, care pregătesc uneltele de muncă, ascut sau confecţionează cuţitele de plug înainte de deschiderea sezonului agrar. Pentru că are numai 28 de zile, respectiv  29 în anii bisecţi, Faur este considerat fratele cel mic al lunilor anului.

În februarie se încheie şezătorile şi, împreună cu acestea, distracţiile tinerilor din serile şi nopţile lungi de iarnă.  Apropierea sezonului agrar aduce în plin plan preocupările economice, cum ar fi îngrijirea atentă a vitelor, repararea uneltelor, pregătirea seminţelor pentru semănat.

 Arezanul sau Gurbanul Viilor este un ceremonial bahic, de origine tracică, care se sărbătoreşte în prima zi a lunii februarie. Acesta avea loc la plantaţiile de viţă de vie şi reprezenta ziua morţii Anului Vechi şi renaşterea Anului Nou Viticol.

 În dimineaţa acestei zile, bărbaţii mergeau la plantaţiile de viţă de vie, de obicei cu săniile trase de cai împodobiţi cu coarde de viţă. Înainte de plecarea din sat se striga: “Hai să mergem la Gurbanu!”. Ajunşi în câmp, fiecare proprietar îşi tăia, de la viţa sa, câteva corzi cu care se încingea peste piept şi îşi făcea cununiţă pe cap şi cingătoare la brâu. Dezgropa apoi sticla sau plosca cu vin îngropată toamna şi se întâlneau cu toţii în jurul focului aprins. Acolo se mânca, se bea, se juca în jurul flăcărilor, se sărea peste foc, se stropea vin peste jărăgaiul încins.

 Ziua Ursului este o sărbătoare cu dată fixă, 2 februarie, care ocupă în calendarul popular ziua de mijloc a Filipilor de Iarnă (Muntenia, Oltenia) sau a Martinilor de Iarnă (Banat). În calendarul creştin ortodox pe această dată se celebrează Întâmpinarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dovadă a caracterului său divin, ursului nu i se spunea pe nume în zilele de celebrare, ci i se oferea ca ofrandă o bucată mare de carne. Dacă, totuşi, trebuia să i se pronunţe numele, i se zicea, cu respect, „Ăl Bătrân”.

Conform tradiţiei, Ursul ar ieşi în ziua lui din bârlog să-şi privească umbra pe zăpadă. Dacă este frig, ceaţă şi nu-şi vede umbra, îşi dărâmă bârlogul şi îşi vede de treburi prin pădure. În caz contrar, acesta intră din nou în bârlog, pentru că iarna va mai dura 40 de zile.

 Haralambie (Sf. Sfinţit Mucenic Haralambie) este sfântul mucenic celebrat la data de 10 februarie, făcător de minuni în calendarul creştin şi patron al bolilor în calendarul popular.

Ca personaj profan, Haralambie ar fi fost păstor, motiv pentru care este considerat şi patron al animalelor domestice. În această zi se împărţeau pomeni, se stropeau vitele şi pomii fructiferi cu Agheasmă, fiind interzise activităţile  casnice legate de prelucrarea lânei şi a pieilor de animale.

 

Vlasie, sfânt mucenic, protector al păsărilor de pădure şi al femeilor gravide, este celebrat în calendarul popular la 11 februarie. Sărbătoarea era respectată de agricultori, pentru a feri holdele de stricăciunile aduse de păsări, dar şi de femeile gravide, pentru a nu naşte copii cu malformaţii.

 Dragobetele, zeu tânăr al Panteonului, celebrat la data de 24 februarie, este considerat patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti. În unele tradiţii, este considerat Cap de primăvară, fiu al Babei Dochia şi cumnat al eroului vegetaţional Lăzărică.

La Dragobete, păsările se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburi. Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. Acesta este momentul, în care cete de fete şi flăcăi pornesc în lume, chiuind şi hăulind pentru a culege ghiocei şi viorele. Tinerii schimbă vorbe de dragoste, sperând să fie iubiţi tot anul.

În plus, ei practicau un obicei de iniţiere premaritală cu scopul de a se feri de farmece şi făcături de urât. Adolescenţa nu e individuală, ci se bazează pe grupuri. De aici şi obiceiul recent al cavalerilor şi domnişoarelor de onoare la nunţi.

Dragobetele, era însotit de zâne numite “Dragostele”. Soli ai destinului şi ai evenimentelor implacabile, acestea îl pândeau pe om pe cele mai neaşteptate cărări ale vieţii. Ele cunoşteau anume cuvinte de dragoste pe care le şopteau tinerilor îndrăgostiţi pentru a-şi atrage iubirea dorită. Pentru a avea efect, nimeni în afară de urechea fiinţei iubite nu trebuia să audă aceste şoapte de dragoste. Toate aceste gesturi şi vorbe de dragoste constituiau, în acelaşi timp, practici benefice pentru sănătatea şi echilibrul energetic al organismului.

 Hodăiţele este o sărbătoare nocturnă de înnoire a timpului la Lăsatul Secului de Paşte, străvechi început de An Nou Agrar. Aceasta are loc în duminica numită „a înfricoşatei judecăţi”, la data de 27 februarie.

Hodăiţele sunt confecţionate dintr-un lemn verde, crăpat la un capăt, în care se înfundă răşină de brad şi se înfăşoară cu paie sau câlţi de cânepă. În timp ce făcliile lumineaza întunericul nopţii, iar mirosul răşinei se răspândeşte în văzduh, feciorii execută „strigatul peste sat”. Cu hodăiţele aprinse aceştia desenează în aer figuri luminoase, în special cercuri, care simbolizează victoria Soarelui asupra întunericului la echinocţiul de primăvară.

 

                Bibliografie:

Ø  Ghinoiu Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.

 

Ioana Giurgiu,

Referent C.J.C.P.C.T. “Cindrelul-Junii” Sibiu


sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse