Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Mătăuze de foc au ars relele în Sadu

 Nu multe sunt satele judeţului Sibiu, unde secul de brânză se lasă, şi în prezent, cu foc. Una dintre localităţile sibiene ce păstrează acest obicei este Sadu, iar demonstraţia a fost făcută de feciorii din comună şi în acest an, când, înainte de Lăsatul secului de brânză, au aprins focuri pe dealuri, ca să ardă toate relele. În localitate, obiceiul este cunoscut sub denumirea de „Mătăuze” şi înglobează şi tradiţia strigării peste sat.

În mare, semnificaţiile acestor ritualuri sunt cele cunoscute în plan naţional: venirea primăverii, începutul muncilor de primăvară, începutul lungii perioade de privaţiuni, de reţineri, de asceză a postului cel mare”[1], „purificare socială”[2] prin demascarea colectivă a faptelor lipsite de bună cuviinţă. Se constată însă că din punct de vedere social, obiceiul începe să piardă funcţia de demascare a faptelor lipsite de bună-cuviinţă şi tinde să o păstreze doar pe aceea matrimonială, adică pe cea care face referire la fetele nemăritate sau la holtei: „facem focuri să dispară răul prin ardere, iar fetele nemăritate sunt „măritate” de noi ca să ştie că trebuie să se grăbească”, mărturiseşte unul dintre feciorii satului.

Schimbări intervin şi în ceea ce priveşte perioada de desfăşurare a mătăuzelor: în trecut, acestea se aprindeau în seara Duminicii de Lăsatului secului[3], în prezent, însă, se constată o extindere a obiceiului pe parcursul a trei seri: de vinerea până duminica. Explicaţiile fenomenului sunt legate atât de o mai mare dorinţă de socializare a tinerilor, cât şi de faptul că feciorii, elevi fiind, au în vedere programul de şcoală şi preferă să organizeze două nopţi cu focuri ce se întind până dimineaţa, pentru ca în noaptea de duminică spre luni să limiteze focurile până la miezul nopţii. Cea mai mare schimbare ţine însă  de natura mătăuzelor. În trecut, acestea erau realizate din şomoioage de paie şi din cârpe muiate în motorină[4] sau din cizme vechi, în timp ce acum mătăuzele sunt cauciucuri de care se leagă lanţuri pentru a putea fi mânuite: „Noi făceam mătăuze din cizme, cătran din camere de maşină, iar părinții și bunicii noștri le făceau din paie și din cârpe pe care le legau pe o roată de lemn și apoi făceau coada dintr-o bâtă. Acum e ușor cu cauciucuri”, spune un localnic sexagenar.

În mare, desfăşurarea obiceiului urmează practicile din trecut: cu câteva săptămâni înainte de Lăsarea secului, feciorii satului se organizează în două cete (a căror componenţă o respectă, în general, pe cea a cetelor de feciori de la Crăciun) şi fiecare ceată stabileşte locul unde va aprinde focurile: pe dealul Râpa sau pe dealul Picui. Spiritul de competiţie există între cele două cete, mai ales că obiceiul este privit şi ca o probă de maturitate pentru tineri; în consecinţă, fiecare ceată se străduieşte să aprindă focuri cât mai mari şi să învârtă cât mai multe mătăuze. Totuși obiceiul nu pierde latura de coeziune şi comuniune: „Noi, de pe Râpă, câştigăm aproape întotdeauna. De când ştiu eu, cred că Picuiul a câştigat o dată sau de două ori. Dar nu se supără nimeni, că şi ei vin la noi şi noi mergem la ei”.

Odată cetele stabilite, încep pregătirile propriu-zise: „în luna asta am strâns vreo 50 de cauciucuri de pe unde am putut, de la oamenii din sat, de la vulcanizări din Cisnădie. Le-am dus pe toate acasă la unul dintre noi şi cu o zi - două înainte de mătăuze le-am cărat în sus, pe deal”, povestesc feciorii. În săptămâna dinaintea Lăsatului de sec, au urcat zilnic pe Râpă pentru a curăţa locul şi pentru a săpa vetrele, adică locul unde stă fiecare băiat ce învârte un mătăuz. Munca are şi conotaţii sociale: „Venim în timpul zilei, curăţăm, aducem lemne şi mai facem ş-un grătar”; povestesc băieţii.

În cele trei seri în care se desfăşoară mătăuzele, flăcăii urcă pe dealuri  înainte de lăsarea întunericului. Pentru început aprind un foc cu ajutorul lemnelor, iar peste lemne aşează un cauciuc mare de tractor, pe care îl lasă să ia foc bine. Concomitent se pregătesc mătăuzele: cauciucuri mai mici sunt legate cu lanţuri, apoi sunt aşezate pe cauciucul mare în flăcări. Când şi acestea iau foc, o voce se aude: „Hai, feriţi-vă din drum că vin cu mătăuzul” – şi imediat băieţi trăgând mătăuzele, se împrăştie în sus şi în jos pe deal. Când toţi au ajuns la vetre, încep să rotească mătăuzele deasupra capetelor. Fiecare cerc de foc descris de mătăuze este punctat cu strigăte: „– M–o mânat măre, măăă...”, iar alt fecior, ce învârte roate la nici zece metri distanţă, întreabă: „– Cine măre te–o mânat, măăă?” Şi imediat vine răspunsul: „– Fetele comunii, măăă...” şi dialogul continuă: „– De ce, măăă?  – Să le mărităm cu toţi nebunii, măăă....  -Pe cine, măăă?  - Pe Dorin, măăă  - Cu cine, mă... -  Cu Lina, măăăă - Să trăiască, măăă, Să se înmulţească măăă  - Cu-o echipă de fotbal, măăă.” O dată strigătura terminată, după un răgaz de câteva minute, băieţii încep să strige iar: „Arde Râpa!  Arde Râpa!” sau „Mere puiu la culcare /Îmbrăcat în pijamale/ Pijamale cu steluţe / Lua-le-ar dracu de maimuţe/ Şi un pachet de biscuiţi/ Lua-i-ar dracu de tâmpiţi.” Se constată astfel că satira socială este voalată, fiind mascată de strigăturile cu caracter matrimonial, în cadrul cărora persoanele alese pentru a fi „căsătorite”, sunt „ăia care nu-s de treabă, care-s vai de capul lor”.

În ceea ce priveşte actanţii direcţi ai ceremonialului, trebuie spus că aceştia sunt, în general, feciori până în 18 ani şi că încă de la 16-17 ani intervine reţinerea de a mai lua parte la asemenea evenimente. Transferul de cunoştinţe de la o generaţie la alta este realizat prin cooptarea fraţilor mai mici, care primesc sarcini precum căratul lemnelor, iar răsplata vine prin realizarea de  mătăuze mai mici, din cauciucuri de cărucior. Feciorii peste 20 de ani sau bărbaţi maturi pot lua parte la mătăuze, dar au calitatea de spectatori. În mod similar se întâmplă şi fetele să urce pe dealuri la mătăuze, dar numărul lor este de obicei  mic. Implicarea fetelor în desfășurarea obiceiului se realizează prin invocarea numelui lor şi prin căsătorirea” lor chiar cu „drăguţii” lor.

 

Maria SPĂTARIU, colaborator CJCPT Cindrelul-Junii Sibiu

 



[1] Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, București, 1976, pp. 85-86

[2] Maria Bocşe, Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania, Cluj-napoca, 2006, p. 182

[3] Ion I. Lotreanu, Studiu etnomuzicologic şi sociologic al comunei Sadu din Mărginimea Sibiului, lucrare în manuscris

[4] Ibidem.

sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse