Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Calendarul popular al lunii aprilie

              Luna Aprilie – Prier cum era denumită în popor, reprezintă timpul favorabil, prielnic semănăturilor şi lucrărilor în gospodărie. Când vremea e înşelătoare, cu timp friguros şi de multe ori secetos pentru semănat, luna aprilie anunţă sărăcie şi secetă tot timpul anului.

În această lună se continua semănatul şi aratul început la sfârşitul lunii martie, la Anul Nou Agricol. Tot acum „se închidea câmpul”, prin urmare se începea formatul turmelor şi se tundeau oile ce aveau să urce în scurt timp la munte. Reparatul stânelor şi al ţarcurilor pentru vite făceau de asemenea parte din calendarul ţărănesc.

Sărbătorile din Prier, fie cu dată fixă (Sângiorzul, Sângiorzul Vacilor, Marcul Boilor, Antipa) fie mobilă (Lăzărelul, Moşii de Florii, Floriile, Joimari, Paştele, Paştele Blajinilor, Ropotinul Ţestelor) cuprind numeroase obiceiuri şi practici tradiţionale grupate în două mari scenarii de înnoire a timpului: Paştele şi Sângiorzul.

 

Sâmbăta lui Lazăr (Lăzărelul, Sâmbăta Floriilor) se sărbătoreşte în 7 aprilie şi este dedicată morţii si renaşterii sezoniere a unui străvechi zeu al vegetaţiei numit, sub influenţa creştinismului, Lazăr sau Lăzărică. În această zi, Biserica face pomenirea învierii lui Lazăr de către Domnul Iisus Hristos, înfăptuită în Betania.

Lăzărelul este un ceremonial complex al cetei feminine, structurat după modelul colindelor. Personajul central, Lăzăriţa, îmbrăcată mireasă (rochie albă şi coroniţă de flori pe cap), se plimbă cu paşi dansanţi, înainte şi înapoi, în interiorul cercului format din Surate, pe o melodie simplă, duioasă, care povesteşte drama eroului vegetaţiei: plecarea de acasă a tânărului cu oile, căţărarea în copac pentru a doborî frunză animalelor, moartea lui năprasnică prin căderea din arbore, căutarea îndelungată şi găsirea trupului neînsufleţit de surioare, scăldarea în lapte dulce, învierea şi metamorfozarea lui Lazăr în flori şi vegetaţie luxuriantă, moment culminant marcat de hora veselă a colindătoarelor. Moartea şi renaşterea anuală a eroului, reconstituite în exclusivitate pe baza textului folcloric, păstrează evidente asemănări cu anticele ceremonii dedicate zeilor vegetaţiei (Dionysos, Adonis, Afrodita).

 

 

Duminica Floriilor are loc în data de 8 aprilie şi este o sărbătoare sincretică peste care creştinii au suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim.

Importanţa sărbătorii este sporită de interdicţiile de muncă şi sacrificiul ritual al peştelui numit „Dezlegarea de peşte”. La semnificaţia de reînviere a naturii, când înfloresc florile, salcia şi pomii fructiferi, s-au adăugat semnificaţii noi, legate de cultul moşilor şi strămoşilor (pomeni, curățirea mormintelor şi cimitirelor, înfigerea în morminte a ramurilor de salcie, etc.). Ramurile de salcie, simbol al fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară, se duc la biserică pentru a fi sfinţite şi cu ele se împodobesc icoanele, uşile şi ferestrele, iar apoi se păstrează de-a lungul anului, pentru tratarea bolilor şi pentru ferirea de vrăji şi descântece.

 

Ziua de 11  aprilie este dedicată Sfântului Antipa, fiind numită în calendarul popular Sărbătoarea Dinţilor. Despre Sf. Antipa oamenii din popor cred că vindecă durerile de dinţi şi măsele.

 

 

Joia Mare se sărbătoreşte în data de 12 aprilie. În această zi se prăznuieşte spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitor, Cina cea de Taină, rugăciunea din Grădina Ghetsimani şi vinderea Domnului de către Iuda. În seara acestei zile creştinii merg la Denia celor 12 Evanghelii.

În calendarul popular, Joia Mare se mai numeşte Joimari, Joia Patimilor, Joimăriţa.

Joimăriţa, zeiţă a morţii în Panteonul autohton care supraveghează Focurile de Joimari, este legată de cultul moşilor şi strămoşilor, devenind apoi personaj justiţiar care descoperă şi pedepseşte fetele şi femeile leneşe, mai ales pe acelea care nu şi-au terminat de tors până la Joimari, cânepa, inul şi lâna. În imaginarul popular, Joimăriţa apare ca o femeie cu înfăţişare înfiorătoare: cu capul uriaş şi părul lung despletit, cu dinţii laţi şi gura căscată, o babă zmeoaică, un animal respingător. Uneltele de pedeapsă şi tortură pe care le poartă cu sine sunt, în exclusivitate, legate de foc: căldăruşă, sau oală de lut cu foc sau jar, vătrai, etc.

Vechimea şi semnificaţia Joimăriţei în spiritualitatea românească sunt confirmate de apariţia ei frecventă în folclorul românesc: credinţe, superstiţii, poveşti, zicale populare.

 

Vinerea Mare, denumită în popor Vinerea Patimilor, este ultima vineri din Postul Mare. În acestă zi se priveghează trupul neînsufleţit al Domnului simbolizat de „Aerul scos din Sfântul Altar” şi aşezat în mijlocul bisericii. Se fac băi purificatoare, se ţine Post Negru şi sunt severe interdicţii de muncă privind torsul, cusutul şi ţesutul.

În Vinerea Mare, seara, se obişnuieşte ca grupul de credincioşi să înconjoare Biserica împreună cu preotul şi, cu un buchet de flori în mână, să treacă pe sub masa din Biserică de trei ori la rând pentru sanatate şi noroc, masa simbolizând mormântul lui Iisus Hristos. Tradiţia a fost consemnată, cu unele deosebiri zonale, pretutindeni în România.

 

Sâmbăta Mare este ultima zi în care se fac ultimele pregătiri pentru masa de Paşti, iar gospodinele trebuie să încheie curăţenia. Dacă te împiedici în timp ce te îndrepţi către slujba de Înviere, se spune că vei avea un an greu şi plin de încercări.

 

 

Învierea Domnului (Sfintele Paşti) se sărbătoreşte anul acesta în data de 15 aprilie şi reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.

Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbatorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Iisus.

Cu ocazia sărbătorilor Pascale gospodinele pregătesc preparate din carne de miel (drob), pască, cozonac şi alte mâncăruri tradiţionale.

 

Paştele Blajinilor este o sărbătoare populară cu dată mobilă, sinonimă cu Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor şi este dedicată moşilor şi strămoşilor.

Blajinii, oameni blânzi şi paşnici, incapabili de a face rău, s-ar afla într-o lume îndepărtată, la vărsarea Apei Sâmbetei în Sorbul Pământului. Credincioşii depun ofrande pe morminte, bocesc morţii, împart pomeni, întind mese festive rituale în cimitir, lângă biserică, sau în câmp la iarbă verde. Astfel, oamenii îşi imaginau că pot petrece Paştele cu moşii şi strămoşii lor, prin venirea spiritelor când se Deschid Mormintele şi cerurile la Joimari.

 

În fiecare an, în prima vineri după Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii. Este un praznic închinat Maicii Domnului, menit să arate rolul Fecioarei Maria în lucrarea mântuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tămăduirii aminteşte de o serie de minuni săvârşite la un izvor aflat în apropierea Constantinopolului.

Potrivit tradiţiei, Leon cel Mare, cu puţin timp înainte de a ajunge împărat, se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului. Întâlneşte un bătrân orb care îi cere să-i dea apă şi să-l ducă în cetate.

La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: "Nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure şi luând cu mâinile apă tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi". Leon va face ascultare şi astfel, va găsi un izvor din care îi va da orbului să bea. Îi va spăla faţa cu această apă, iar orbul va începe să vadă.

De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli şi a tămăduit diferite răni şi suferinţe.

 

Sângiorzul Vacilor este o sărbătoare cu dată fixă, 22 aprilie, dedicată Mânecătoarei, când strigoii vii şi vrăjitoarele fură laptele vacilor, rodul câmpului, visul fetelor şi norocul băieţilor. Strigoii vii, care îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor, s-ar aduna, călărind pe limbile meliţelor, la casele rămase pustii, la răscrucile drumurilor şi între hotare. După ce îşi încarcă puterile, revin în sat şi merg să ia mana vitelor. Vrăjitoarele mergeau dezbrăcate şi despletite, înainte de lăsarea zorilor, cu sidila legată de picior prin păşuni, fâneţe şi holdele semănate. Sidila, strecurătoare din pânză rară, înmuiată de roua dimineţii era stoarsă într-un vas de lemn, vrăjită şi dată la propriile vite.

Credinţa oamenilor că vitele vor pierde laptele sau că nu se vor mai înmulţi era atât de puternică, încât întreaga suflare a satului se preocupa de găsirea unor mijloace de luptă, de natură magică, împotriva vrăjitoarelor: ungerea cu usturoi sau cu unsoare din usturoi a meliţelor, porţilor, uşilor, pragurilor şi a vitelor; descântatul pelinului, leuşteanului, rostopascăi şi lăsarea lor în grajdurile vitelor; alungarea fermecătoarelor prin strigăte, tulnice şi buciume; afumarea vitelor şi a păstorilor prin aprinderea Focului Viu.

 

Sângiorz (Sfântul Gheorghe) se sărbătoreşte în data de 23 aprilie şi reprezintă unul dintre cei mai veneraţi Sfinţi ai Calendarului Popular. Este o divinitate hipomorfă, care purifică spaţiul de forţele malefice, omoară balaurul, încuie iarna şi descuie vara.

Degradarea neîncetată a timpului şi spaţiului, îmbătrânit până la pragul dezordinii şi a haosului dinaintea creaţiei, urmată de naşterea şi purificarea lor anuală sunt redate printr-un amplu scenariu ritual care cuprinde, printre altele: sacrificiul simbolic al divinităţii  în ipostază vegetală (Ramura Verde, Arminden, Sângior) sau animală (mielul sau iedul).

Spre deosebire de scenariul ritual de înnoire a timpului la „Anul Nou Civil”, obiceiurile şi practicile magice de la Sângiorz sunt însoţite de numeroase activităţi economice şi organizatorice: „Alesul Oilor”  şi formarea turmelor pentru vărat; însemnatul mieilor şi oilor; înţărcatul mieilor; urcarea turmelor la munte.

 

Ropotinul Ţestelor (Ropotina Ţestelor), sărbătoare a femeilor, cu dată mobilă (marţea a treia după Paşte), este dedicată confecţionării ţestelor pentru coacerea pâinii, turtei şi mălaiului de-a lungul unui an.

Femeile, adunate laolaltă, pe neamuri sau pe părţi de sat, frământau lutul, îl înmuiau cu apă, îl amestecau cu pleavă şi îl modelau sub forma unui clopot sau platoşă mai bombată. După zvântarea ţestelor la soare, femeile le netezeau lipindu-le cu lut fin pentru a nu se crăpa la temperaturi înalte, le împodobeau cu ramuri verzi şi flori de câmp, apoi le aşezau pe foi de lipan să se usuce la soare.

După terminarea lucrului, care necesita un efort considerabil, femeile petreceau, cu mâncare şi băutură, fără să neglijeze stropitul ţestelor cu vin. Aceasta era ziua când femeile credeau că au dreptul să se poarte mai aspru cu bărbaţii.

 

 

Marcul Boilor se sărbătoreşte în data de 25 aprilie, fiind o sărbătoare cu dată fixă, şi este dedicată vitelor mari, în special boilor.

Boii, principalele animale de muncă în satul vechi românesc, erau lăsaţi să pască pe unde şi cât doreau, nu erau legaţi şi, mai ales, nu se înjugau la căruţă sau la plug.

 

 

Bibliografie:

  Ghinoiu Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale  Române, Bucureşti, 1997

 

 

            Ioana Giurgiu,

Referent C.J.C.P.C.T. „Cindrelul – Junii” Sibiu

sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse