Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Lucreţia Ciobanu: "Mi–au fost foarte dragi oamenii noştri din Topârcea, erau oameni care nu ştiau să mintă"

Nu-i vară în care să nu vină doamna Lucreţia Ciobanu la Topârcea, aici e casa ei de suflet, în satul în care a învăţat primii paşi şi primele cântece. Anul acesta a făcut la fel şi toată luna lui Cuptor a petrecut-o acasă, printre topârceni. A venit la Sibiu ca să fie din nou în mijlocul celor care îi cunosc cântecele, aşa că a urcat pe scena Festivalului Internaţional de Folclor "Cântecele Munţilor".


"Cine a venit o dată în Topârcea, zice: «Nimic din Sibiu decât Topârcea»"

Pe 27 octombrie 1924 a văzut Lucreţia Arcaş lumina zilei la Topârcea. A crescut în sat până când, copilă fiind încă, sora ei a luat-o la Bucureşti ca să urmeze liceul. "Soră mea mai mare terminase cu studiile, era căsătorită şi le-a spus părinţilor: <trimiteţi-o pe Lucreţia la mine>. Îi plăcea scrisul meu, ca de primărie. Atunci scriam cu peniţa, după ce or venit pixurile astea, n-am mai ştiut scrie... acum scriu o vedere pe an. Atât!"
A plecat Lucreţia Arcaş din sat copilă fiind, dar tot aici petrece verile, doar ăsta e satul din inima ei: "cine a venit o dată în Topârcea, zice: <Nimic din Sibiu, decât Topârcea>; aici unde nu-i maşină nu-i nimic... Ba, două maşini pe zi tot trec, una la deal, alta la vale, că au reparat drumul", spune doamna Ciobanu zâmbind. Nu sunt maşini multe, dar nici topârceni pentru că satul cu sute de case e mai degrabă unul cu aer de vacanţă: "topârceni foarte puţini rămân iarna... dacă sunt vreo 80; restul sunt sibieni care şi-au cumpărat căsuţele aici şi vin vara, ţi-e mai mare dragul să vii aici".
Pentru doamna Lucreţia Ciobanu, Topârcea nu înseamnă însă doar satul de acum, cu vecini noi şi rude puţine (căci multe s-au prăpădit), ci şi satul de odinioară când, copil fiind, numără burlanele din fântână şi se minuna de ochiul de apă întrezărit colo jos-jos. "În vechea curte părintească e o fântână superbă de 18 burlane; apa se vede în ea cât un bănuţ, dar noi, cum aveam noi ochii buni de copil, număram burlanele până la apă - 18 sunt. Acum ne tot minunăm cum or fi putut-o lucra... şi acum nu e nimeni să scoată o căldare de apă, acum când e problema apei de băut..."
Topârcea  e sinonimă cu curtea părintească şi ai ei fântână de 18 burlane, cu gospodăria pe care familia a cumpărat-o în urmă cu ani, dar e sinonimă şi cu cântecele pe care doamna Lucreţia le-a auzit pe uliţă şi cu oamenii printre care a crescut: "mie mi-au fost foarte dragi oamenii noştri, erau oameni care nu ştiau să  mintă; dacă începeau să mintă, se încurcau, nu puteau duce minciuna până la capăt... aşa erau. Uite şi acum sunt case cu sute, au murit oamenii, nu sunt moştenitori şi nimeni nu locuieşte aceste case, dar nimeni nu îndrăzneşte să deschidă casa aia, ăştia sunt oamenii noştri!".

20 de cântece pe zi

Cu cântecele din sat a crescut în inimă, dar e adevărat că, la Bucureşti, au fermecat-o cântecele italienilor, folclorul mexicanilor şi muzica clasică. Apoi s-a întors la muzica populară şi aşa a devenit cunoscută în toată România. "Mergeam şi cântam peste tot. Aveam angajamente una într-una, eram tot dintr-un tren în altul. Şi atunci nu se cânta ca în prezent; cu "Cindrelul" am avut peste 900  de concerte în condiţii grele: microfoanele nu sunau; în cea mai mare parte a ţării nu era curent; unde era grup electrogen, oamenii strigau din sală: «Fără microfon» că denatura sunetul; şi microfonul era de jumătate de kilogram, rusesc, era nebunia lumii, dar nu aveam ce face...".
Concertele nu se numărau odată la câteva zile, ci în fiecare zi, şi dimineaţa, şi seara: "Cântam 20 de piese pe zi: zece la matineu şi zece seara; eram două capete de afiş şi atunci oamenii ziceau că fără zece cântări eu nu pot pleca de la concert. Avem multă energie pe atunci..."
Între concerte şi drumuri prin ţară, s-au pregătit şi cântecele cu care Lucreţia Ciobanu ne-a uimit în anii de carieră, dar şi sutele de înregistrări pe care le-a făcut la radio şi televiziune. "Toate melodiile astea jieneşti pe care voi le ştiţi, pe toate le-am găsit fără text; am găsit numai cântece la caval, pe care le-am prelucrat cu versuri de-ale noastre. De multe ori dacă am un regret, îl am pe ăsta: fiind mereu pe drumuri, pe grabă, în turneu, le-am făcut toate printre picăţele... Nu ştiu cum au ieşit, probabil că au ieşit, dar dacă n-aveam atâta muncă, puteam să am nişte cântece care să rămână într-adevăr pentru totdeauna. La altele, a trebuit să le îndulcesc puţin versul că erau prea dramatice şi nu le acceptau la radio".
Şi imprimările la radio, tot cu eforturi se făceau: "Dacă aţi şti pe ce răguşeli imprimam la radio, că ăştia nu aveau solişti. Şi mă sunau: «Vă rog să pofiţi la înregistrare pentru că altfel plătiţi studioul», «Păi, cum, pe mine nu m-a anunţat nimeni că am înregistrări»... Şi uite-aşa am făcut "Bradule, la umbră deasă", am făcut câteva doine... "Ia uitaţi-vă ficiori"  - Doamne, pe ce răceală a ieşit..."

"E foarte bogată America, dar e a lor, nu-i a noastră!"

În 1986, Lucreţia Ciobanu mergea împreună cu "Junii Sibiului" în Statele Unite ale Americii şi în Canada: "În Montreal, am avut trei spectacole: în două seri, sala a fost arhiplină. În a treia seară - pe jumătate, dar era o sală enormă. Când am ajuns în Detroit şi Cleveland, aveam săli mici şi impresarul ne-a mutat spectacolele în altă parte şi au intrat în sală 700 de românaşi, iar succesul - peste aşteptări! Doamna care a organizat spectacolul era o bănăţeancă, secretară la Chrysler".
America a uimit-o, dar nu s-a gândit nicio clipă să rămână acolo: "E foarte bogată America, dar e a lor, nu-i a noastră. Treaba lor cu bogăţia lor! Stăteam în faţa unei vitrine câte-o oră că era ceva fantastic pentru mine: aici, în România, erau trei cutii cu fasole şi scria expoziţie cu vânzare; erau trei pahare de muştar puse pe şerveţele şi scria expoziţie. În America, am ameţit când m-am uitat la Turnurile Gemene din New York; a trebuit să mă rezem de celelalte clădiri, altfel cădeam în stradă!"
Dar poveştile de pe pământ american pe care le are de spus doamna Lucreţia Ciobanu sunt mult mai multe; aşa vorbeşte, de pildă, despre preşedintele Ligii Române din Canada care le-a acceptat concertul pe pământ canadian doar pentru că mama lui era o înfocată admiratoare a Lucreţiei Ciobanu: "Domnul acela de-abia vorbea româneşte şi ne-a spus că noi venim dintr-o ţară comunistă şi nu-i uşor să concertăm acolo, dar a acceptat pentru că a vrut să îi facă mamei lui aşa o plăcere, să asculte cântecele ciobăneşti nu doar pe disc".

O căsnicie de aproape şapte decenii

"Să aveţi o viaţă cum am avut eu, aproape 70 de căsnicie am avut!", le-a urat Lucreţia Ciobanu sibienilor, la sfârşitul săptămânii trecute. Da, dincolo de scenă s-a aflat întotdeauna familia sa: soţul, fiica, cei doi nepoţi şi strănepotul. Grija celor tineri o are şi acum: "nu am treabă cu tehnologia, am treabă cu frământatul! Sunt atâţia în casă şi cum să laşi copii să mănânce orice?! Am câteva reţete bune şi pe acelea pe fac. Preferăm pentru cei mici o plăcintă cu brânză de vaci, stafide, ouă de ţară, puţin zahăr, dar nu atât de dulci încât să te respingă, ci să bată puţin într-un aliment care te satură, să mănânci până nu mai poţi! Tortul de mere e tortul casei de când aveam eu 13 ani, pe ăsta îl făcea Mărioara noastră şi ne chema pe toţi la masă. Mai făcea un tort de ciocolată şi unul numit Buturugă, dar cât muncea la tortul ăsta: 6 ore!"
Grija familiei şi a gospodăriei o are şi acum, aşa că în urmă cu  puţin timp a avut o dorinţă: să aibă şură la casa din Topârcea: "Nu se poate gospodărie fără şură", i-a spus ginereului, iar când a venit acasă, la Topârcea, a avut bucuria de a-şi vedea şura ridicată.
***
Doamna Lucreţia Ciobanu are aproape 88 de ani: pe scenă apare rar, dar e tot aproape de muzica populară. Primeşte cântece culese din satele ţării, se gândeşte cui i-ar fi potrivite, iar uneori îşi încearcă vocea înb liniştea casai: "De cântat mai cânt prin casă uneori, îmi încerc vocea. Melodii uşoare pot imprima şi acum, dar nu mă mai interesează, iar la concerte cum să apar dacă nu cânt nişte doine?! Sunt cântecele mele de suflet, păcat că nu se mai cântă!"

"A ajuns muzica atât de denaturată în ultima vreme că te jenezi să mai spui ce ai făcut în viaţă; tinerii nu au treabă cu populara, dar noi ţinem la muzica noastră că noi eram copii de ţărani şi cunoaştem altel  muzica, o iubim muzica. Încă este mult material pe sate pentru copiii aştia tineri, dar ei au alte vederi, gândesc altfel."

"Din Cindrelul vechi numai eu am rămas, restul au murit toţi. Şi, Doamne, ce frumos mai cântau. Simţeau melodiile, nu era cu atâtea partituri ca acum.".


sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse