Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Tălmăcelul şi–a scăldat Ionii

 

O zi pe an, Tălmăcelul îşi ţine răsuflarea: aproape nu–i casă care să nu forfotească, fie că aici se îmbracă un fecior călăraş, fie că fata însoţeşte un călăraş, fie că singurii boi din sat vor fi împodobiţi, fie că vecina a cerut un chindeu vechi sau o batistă cusută, veche şi ea. Da, aşa se întâmplă pe 7 ianuarie, ziua când Tălmăcelul îşi udă Ionii nu doar în apă, ci şi în tradiţie, în tradiţia care spune că Ionii trebuie duşi la râu cu car cu boi, cu belehoi, cu alai mare şi voie bună.

          Ion din tată-n fiu. Călăraş din tată-n fiu


          La ora 8 dimineaţa Tăl­măcelul e cuprins de linişte. După calmul care domneşte peste sat, ai putea crede că nu ai nimerit bine, că nu e azi 7 ianuarie, ziua în care Tălmăcelul vuieşte de lume şi agitaţie. Dar de cum urci pe uliţele satului, liniştea se sparge în muzică. Da, mu­zică populară se aude din gospodăria lui Oncică. Doar e Sf. Ioan, şi Neluţu, băiatul de 19 ani al familiei Oancea, e călăraş şi primar de ceată, aşa că mamă, mătuşi, tată, unchi, bunic, toţi trebăluiesc de zor ca şi feciorul şi calul să fie gata la vreme.


         De mai bine de o oră au scos calul din grajd. Înainte l-au ţesălat, să fie curat în zi de sărbătoare; apoi au înce­put împodobitul. Ordi­nea o ştiu bine bărbaţii şi femeile care trebăluiesc în jurul calu­lui, doar şi ei au fost juni, şi ele au însoţit călăraşii. "Am fost călăraşi la Sf. Ioan, cum să nu fim?!  Ani la rân­du", măr­turisesc doi bărbaţi. Nu au timp de stat, aşa că muncesc şi vorbesc, explică ce fac şi mai dau indicaţii: "Uite, mai coasă aici o ţâră, să stea bine chindeul", vine o indicaţie şi e numaidecât urmată de una dintre femei. Nu, de Sf. Ioan nu e timp pentru zăbavă. Şi dacă greşesc ceva, are cine să îi îndrume: Ioan Oancea are 80 de ani şi multă experienţă în ale Uda­tului Ionilor, doar a fost călă­raş în tinereţe, iar apoi şi-a văzut fiii călăraşi, iar acum-nepoţii: "Nepotu e călă­raş, acum e şi primar la ceata mică. Călăraşi au fost şi fe­ciorii mei, am fost şi eu, a fost şi ta­ta. Ioni avem în fiecare generaţie: Ion mă cheamă pe mine, aşa l-a chemat pe tata, aşa l-a chemat pe bunicul.... Şi pe unul dintre feciorii mei tot Ion l-am botezat, iar pe nepot tot Ion îl cheamă... da-i nume de slugă Ion. Aşa se zice, că Ion şi Gheorghe îs nume de slugi, dar noi avem numele ăsta din tată-n fiu", spune bătrânul zâmbind.Zâmbesc şi ceilalţi, dar lucrul nu-l lasă din mână. Peste cal au aşezat o pătură, apoi chin­deauă, pe care odinioară bunicii le puneau la icoane, apoi au pus o faţă de masă, "albastră ca să fie de contrast cu chindeaulă roşii", au pus batiste şi sorcova în vârf. La o simplă enumerare, ai zice că treaba durează cinci minute, dar nu-i deloc aşa. Pregătirile au început demult, tare demult, dacă e să iei în considerare că batistele de mire au fost cusute în urmă cu vreo 50 de ani, iar chindeauăle - la fel. Oricum de vreo două săptămâni lucrează familia Oancea la podoabele ce vor sclipi în curând pe cal şi călăraş. "Noi le-am făcut, eu şi cu ai mei. Am împodobit căpe­ţanul cu hârtie creponată, am făcut sorcova cu flori, busu­ioc şi vâsc; am îmbrăcat în tri­color dârlogii cu care se conduce calul", povesteşte Neluţu.
Neluţu e încă îmbrăcat în blugi, adică în haine de secol XXI, dar în curând le va lepăda ca să îmbrace costumul popular. Nădragi, cămeşe, şerpar, zdrăngănele - toate au fost dinainte pregătite. Nădragii au o culoare gălbuie, că doar nu sunt noi: sunt primiţi de la bunicul, aşa că au trecut mai mult de şase decenii de când au fost ţesuţi în război. Şi şerparul e tot de la bunic, iar pieptarul negru e de la bunica: "l-a primit bunica în zestre când s-a măritat", povesteşte Ionuţ. Sunt toate pregătite, pe pat, în casă. Şi tot acolo sunt zdrăn­gănelele pe care călăraşul le va pune la picioare, peste ciz­me, când va fi gata îmbrăcat. Şi tot acolo e căciula de miel împodobită  special pentru Sf. Ioan cu şnur de mărgele, pană de păun şi flori. Şi tot acolo e beata, aşezată de-a curmezişul peste piept... Îl lăsăm pe Neluţu şi pe ai lui să dea zor pre­gătirilor, că doar nu poate întârzia tocmai el, care e primar de ceată.



Ultima pereche de boi


De la casa Onciului până la gospodăria lui Vasile Rusu, acolo unde se împodobeşte carul în acest an, ai ceva de mers, că doar Tălmăcelul urcă mult pe firul apelor ce îl străbat. Nu-i încă 10 dimineaţa, dar de cum deschizi poarta îţi dai seama că şi aici se munceşte de ore bune. Hăiciugile, adică brazii împodobiţi, sunt deja aşezate pe care; coroanele pentru boi sunt pregătite şi văzându-le pe toate ai impresia că, de cum vin boii, alaiul se poate aşterne la drum. Dar şi aici, ca şi la casa Onciului, mai sunt necesare mici detalii pentru ca singurul car alegoric din acest an să arate aşa cum ştiu bătrânii că e bine şi frumos. Poveştile se leagă repede şi aici: "Cu o zi înainte de Sf. Ioan se duc feciorii să aducă brazii de hăiciugă. Trebuie să aibă coroana frumoasă, să fie o bază bună pentru h[iciugă", spune Ilie Rotaru, fiu al satului. H[i­ciuga mare se pune pe car, pe dricul de dinainte, iar hăiciuga mic[ pe proţap, între boi. Regula împodobirii hăiciugilor respectă regula împodobirii calului, aşa că peste brad femeile aşază o ţoală, apoi o culme, o faţă de masă, batiste, sorcova în vârf şi o icoană. Culmea e ţesută în război şi are vreo 5-6 metri. "Odată cine nu avea culme, nu se mărita. Tre­buia să ai culme ca să împo­dobeşti casa bărbatului; cul­mea se punea de jur împrejur pe pereţi", povestesc Mărie Brătilescu, Ana Nedelcu şi Elena Feţan. Povesteşte lumea, trece timpul şi apar şi boii. Ultimii doi boi din sat. Pe proprietarul lor îl cheamă tot Ioan, Ioan Popa. Îi are de trei ani şi i-a adus tocmai din munţii Apuseni. Şi nu are de gând să îi înlo­-cuiască cu tractoare, aşa cum au făcut mai toţi con­sătenii lui. "Odată erau 30-40 de perechi de boi în sat. Acum mai sunt doar ăştia doi. La toate mă ajut cu ei: car fân, car
porumb... de toate. Dacă îi vând pe ăştia, cumpăr alţii. Am fost cu ei şi în Tălmaciu, şi în Sadu, că nu mai sunt boi şi au avut nevoie", spune Ioan Popa.
De împrumutat îi împrumută cu drag în fiecare an: obiceiul trebuie păstrat. Şi apoi ştie că boii sunt protejaţi, căci li se descântă de fiecare dată înainte să plece din curte: "Doi strică, trei repară: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt", spun femeile încet, apoi rostesc de trei ori "Tatăl nostru" pentru ca boii să nu se sperie, să nu fie deo­cheaţi. Se pot deochia boii? Da, spun sătenii, că doar pe 7 ianuarie oamenii satului şi sute de străini stau cu ochii pe ultima pereche de boi din sat.
Încet-încet gospodăria fami­liei Rusu se aglomerează, oamenii poposesc în poartă, închină un pahar cu rachiu să fie de noroc şi sănătate şi pentru Ioni şi pentru anul nou. Şi nu trece mult că iată, apar şi călăraşii pe caii lor împodobiţi. Sunt şase călăraşi în acest an şi fiecare dintre ei aduce pe cal şi o fată. La curtea lui Vasile Rusu, s-au strâns cu toţii: fete şi feciori urcă în car, în timp ce cântă "Frunzuliţă verde de stejar". E semn că alaiul va por­ni curând... Dar nu se pot urni din loc înainte să ajungă şi belehoile. Ce or fi belehoile?! Doi măgăruşi trag după ei o roată de car, pe care se găsesc două păpuşi din paie, îmbrăcate în haine româneşti. "Copiii de şcoală fac belehoi: în satul nostru, aşa eram obiş­nuiţi, să punem toţi mâna să facem câte ceva. Şi copiii vro­iau să îşi aducă şi ei contri­buţia, aşa că ei fac belehoile. Anul ăsta avem două belehoi, adică două atelaje cu măgă­ruşi", completează Ilie Rotaru.



Frunzuliţă verde de stejar


La orele amiezii, alaiul se porneşte în jos pe uliţele satului până la pâr]u.  Drumul nu-i lin, căci uliţele sunt înguste, iar lumea multă. Cu aparate foto de ultimă generaţie, cu ca­mere video, cu tablete, cu telefoane mobile, lumea se înghesuie să fotografieze şi să filmeze. Că-i ceaţă, nu mai contează, că ci­neva îţi trece prin cadru- încerci să nu mai ţii seama, doar important e că acolo, în film sau în fotografie, sunt şi cei şase juni, şi fetele, şi carul cu boi şi belehoile. Şi uite aşa, metru după metru, metru după metru, alaiul ce se întinde lung pe uliţe p]n[ ajunge la pâr]u.
La pârâu toţi încearcă să îşi facă loc, doar - doar vor vedea şi ei cum se udă Ionii. Şi feciorii încep să cânte "Frunzuliţă verde de stejar", apoi "De-aş mai fi o  păsărică", o colindă ce se cântă la casele bărbaţilor de aniver­sarea lor, şi "La mulţi ani!". Nu termină bine de cântat flăcăii şi primii tălmăceni fac baia
rituală. Se începe întot­deauna cu preotul satului, apoi cu primarul Tălmaciului şi, rând pe rând, Ionii din ceată, alţi Ioni mai mici sau mai mari sunt udaţi pentru un an mai bun. Baie adevărată nu face nimeni, doar pe cizme sau bocanci sunt udaţi Ionii; câte unul însă simte bine apa deasupra genunchilor, căci e lăsat repede în jos, iar apa învolburată se ridică după el... aşa trec 10-15 minute şi după ce (mai) toţi Ionii fac cuno
ștință cu apa, fete şi feciori urcă iar în car,călăraşii pe cai şi cu toţii se îndreaptă către piaţa din faţa bisericii. Udatul Ionilor se ter­mină cu joc, aşa că în ritm de sârbe şi învârtite petrec tălmă­cenii încă o jumătate de oră. E doar încălzirea pentru balul de seară.După amiază, când străinii s-au împrăştiat şi liniştea s-a aşezat iar peste sat, tinerii tot nu au odihnă. Acum, când sunt doar ei de ei, fete, feciori, care alegorice urcă împreună spre joagăr, să facă poze lângă pă­durea de unde iau hăiciu­gile. Şi acolo, printre click-uri domoa­le de aparate foto, se încinge iar o sârbă. Tălmăcelul petrece acum în linişte Udatul Ionilor. De când se udă Ionii la Tăl­măcel? De mult! De când anume, nu mai ştie nimeni cu exactitate. Sunt oameni care povestesc că obiceiul ar fi strâns legat de Marea Unire de la 1918, alţii spun că ar fi legat de construirea bisericii din sat, în secolul al XVIII-lea. După ce s-a construit biserica din sat, s-au adus şi clopotele de la Viena, iar garda cu călăraşi s-a dus să le aducă. Se pare că au intrat în sat de Sf. Ioan, şi de atunci a rămas tradiţia, spune Ilie Rotaru. Primarul Constantin Barbu ştie o altă legendă: locuitori ai satului care au fost plecaţi la Marea Unire de la Alba Iulia s-au întors acasă de Sf. Ioan şi din bucuria unirii s-a născut acest obicei.

 

Maria Barna,

Referent specialitate C. J. C. P. C. T. „Cindrelul-Junii” Sibiu


sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse