Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Nr. 2 (februarie)/2014 Dragobetele în Calendarul Popular Românesc

În ziua de 24 februarie, în Calendarul Popular este sărbătorit Dragobetele, patronul autohton al dragostei şi al bunei dispoziţii. Cum vremurile s-au schimbat, tinerii au dat uitării pe Dragobete zis şi Dragomir, Ioan Dragobete, Cap de Primăvară - tânărul zeu al dragostei din panteonul mitologiei românești. În  tradiţii,  el este considerat şi Cap de Vară, precum şi fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică.

Menționăm că pe vremuri, această sărbătoare nu era prezentă în toate regiunile ţării. Potrivit atestărilor, ea era cunoscuta în sud, mai cu seamă în Oltenia. Numit şi Năvalnicul (conform legendelor populare, acest fecior frumos care zăpăcește fetele a fost transformat, de către Maica Domnului, în floarea numită Năvalnic), era sărbătorit în zilele de 24 - 28 februarie, ca o continuitate a ritualurilor străvechi, atestate la tracii din nordul şi din sudul Dunării.

Dragobete - Cap de primăvară este una dintre sărbătorile ce prevestește începutul unui nou anotimp şi reînsufleţirea naturii, iar omul trebuie să participe şi el la bucuria naturii.

 Romanii numeau sărbătoarea Dragobetelui şi "Logodna pasărilor", deoarece în această zi pasările migratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile.. În lumea satelor, aceasta presupusă logodnă a păsărilor a fost adoptată simbolic de către oameni. Se credea că păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere până la Dragobetele din anul viitor, ceea ce era valabil şi în lumea oamenilor, ne spune profesorul Ion Ghinoiu.

 Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a rămâne îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. Fetele şi feciorii obişnuiau să iasă la pădure pentru a culege flori de primăvară, iar fetele se întorceau alergând, urmărite fiind de tinerii cărora le erau dragi.

 

Etimologia cuvântului Dragobete

Unii filologi susțin că numele "Dragobete" provine de la două cuvinte vechi slave "dragu" si "biti", care s-ar traduce prin expresia "a fi drag". Alți filologi susțin că termenul vine din cuvintele dacice "trago" - țap (devenit mai târziu "drago") şi "bete" – picioare, ţapul simbolizând la români fecunditatea. Peste timp, Dragobetele a devenit astfel, un simbol al dragostei curate.

Există şi ipoteza că "Dragobetele" se traduce prin "chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tânărul frumos, ales", de la cuvintele dacice "drag", ce semnifică "chip frumos", "chip de lumină" şi "betel"- "casa lui Dumnezeu".

Etnograful Marcel Lutic susține că "Majoritatea denumirilor pentru această sărbătoare sunt calchieri după numele din slava veche a sărbătorii creștine a "Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul", sarbatoare numita in spatiul slav "Glavo-Obretenia". Romanii au adaptat aceasta denumire din slava, asa aparand in veacurile evului de mijloc denumirile "Vobritenia", "Rogobete"," Bragobete", "Bragovete" (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), până când, probabil şi sub influenţa principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul şi sud-vestul României, denumirea "Dragobete".

"Dragobetele sărută fetele!"

          Potrivit tradiţiei, în această zi, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor. Astfel, în dimineața zilei de 24 februarie, tinerii ieșeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strângeau în brațe. Fetele adunau flori de primăvară pe care le foloseau pentru descântecele de dragoste. Viorelele şi tămâioarele erau păstrate până la Sânziene, pe 24 iunie, când erau aruncate pe o apa curgătoare. Există credința că cele care nu făceau acest lucru, rămâneau nelogodite. Pretutindeni se auzea zicala: "Dragobetele sărută fetele!".

Nu este întâmplător faptul că tinerii ieșeau la pădure în această zi, dacă ținem seama că Dragobetele locuia prin păduri, pentru a pedepsi persoanele care au lucrat în ziua prăznuirii sale. De aici a luat naștere şi expresia "Nu te-o prinde Dragobetele prin pădure".

În apropierea prânzului, fetele începeau să coboare în fugă spre sat. Această fuăa era numită "zburătorit". Flăcăii urmăreau fetele dragi şi acestea se lăsau prinse dacă tinerii erau după placul inimii lor. Avea loc o îmbrățișare, ce era urmată de un sărut, care semnifica logodna pentru cel puțin un an de zile. Mulți părinți abia acum aflau simpatiile tinerilor. Se întâmpla ca unii să fie mulțumiți, iar in cazul în care nu erau de acord cu alegerea făcută, logodna virtuală era respectată.

    Obiceiuri şi credinţe populare de Dragobete

   Există câteva rituri şi credinţe care însoţesc această sărbătoare. Astfel, de Dragobete nu se sacrifica nici un animal. Lucrările câmpului, ţesutul, cusutul şi treburile grele ale gospodăriei nu erau permise, în schimb curăţenia făcută în această zi era considerată că aducătoare de spor şi prospeţime.

 

Dragobetele trebuia ținut cu orice preț; dacă nu se făcea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma, iar femeile căsătorite trebuiau să atingă un bărbat din alt sat pentru a fi drăgăstoase tot anul. În plus, un semn rău era daca o fata sau un băiat nu întâlnea la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, credința fiind că, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiți, iar dacă o fata ieșea împreună cu un băiat şi nu se sărutau, se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.

  Din zăpadă netopită până la Dragobete, fetele şi nevestele tinere își făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseții.

În unele zone se scoteau din pământ rădăcini de spânz, căci se credea că doar cele scoase în ziua de Dragobete ar fi fost bune drept leac pentru vindecarea anumitor boli.

  Nu era voie să plângi în ziua de Dragobete, pentru că se spunea că lacrimile care curg de Dragobete sunt aducătoare de necazuri şi supărări în lunile care vor urma.

În unele zone, fetele obişnuiau să arunce farmece de urâciune împotriva rivalelor în iubire, iar în alte locuri flăcăii îşi atingeau braţele uşor crestate în forma unei cruci şi făceau jurământul de a fi pe viaţă fraţi de sânge.

În unele sate, în ajun, tinerele curioase să îşi afle ursitul îşi puneau busuioc sfinţit sub pernă, având credinţa că Dragobetele le va ajuta să găsească iubirea adevărată.

 


Bibliografie:

             Ghinoiu Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.

             Gorovei, Artur, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1995.

             Olteanu, Antoaneta, Calendarele poporului român, Editura Paideie, Bucureşti, ediția I - 2001, ediția II - 2010.

             Pamfilie,Tudor, Sărbătorile la români, sărbătorile de toamnă și Postul Crăciunului, Editura Soccec , București, 1914.

             Lutic, Marcel, Timpul sacru – Sărbătorile de altădată, editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2006.

 

 

          Cozmina Costiniuc,

Referent specialitate C. J. C. P. C.T. „Cindrelul - Junii” Sibiu

 

sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse