Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Casa Domnului, un obicei vechi de aproape 150 de ani

În Vinerea Mare nu se lucrează, așa se știe în satele transilvănene, iar tradiția este respectată. În Galeș însă câțiva bărbați merg la pădure, tocmai în această zi. Și o fac tot în spiritul unei tradiții, ce se perpetuează an de an, începând din secolul al XIX-lea. Obiceiul poartă numele Casa Domnului și amintește de mormântul în care a fost așezat Iisus.

Tradiția a fost respectată și în acest an, așa că dis de dimineață cinci bărbați și adolescenți au plecat să aducă cetină de brad pentru Casa Domnului, iar la amiază, când maslul s-a sfârșit, brațe de cetină se găseau deja în curtea bisericii. Oamenii nu s-au apucat imediat de lucru, căci datina cere ca familia care dă Paștile, să îi omenească pe cei care muncesc la Casa Domnului. Astfel, pe o masă, în curtea bisericii, au fost așezate sarmale de post și fasole frecată: “E Vinerea Mare, iar mâncarea adusă oamenilor ce fac Casa Domnului e întotodeauna de post. E un obicei la care oamenii din sat țin foarte mult. Deși, vizual, se întrerupe puțin legătura dintre pronaos și altar, Casa Domnului e importantă pentru comunitate și pentru fiecare credincios în parte. Fiecare om intră, se roagă și se închină în Casa Domnului; ambianța e deosebit de bogată spiritual”, spune preotul paroh Dan Sima.

 

După masa comună, Casa Domnului prinde contur. Mai întâi se coboară, din podul bisericii, scheletul de lemn pe care se așază nu mai puțin de 250 de crengi de brad.

Scheletul are formă dreptunghiulară, e lung de vreo doi metri, lat de un metru și se deschide spre pronaos. Înălțimea la care ajunge depășește în final doi metri, așa că cetinile se înfig pe scânduri orizontale, paralele, dispuse la înălțimi diferite. Cadrul e așezat în mijlocul bisericii și se împodobește după o rânduială binecunoscută și respectată: în fiecare dintre cele patru colțuri se pune câte un brad, apoi pe fiecare scândură orizontală se înfig, ramură lângă ramură, cetinile de brad, până când tot lemnul e acoperit de brad. “De 38 de ani fac Casa Domnnului în fiecare Vinere Mare, povestește unul dintre găleșeni. Înainte, la Sf. Gheorghe nu se găsea nicio frunză, acum e codru încheiat. De unde am adus bradul, e zăpadă acum.”

Când scheletul de lemn e complet acoperit cu cetină, e necesară o privire de ansamblu și pentru ca lucrul să fie cât mai bine făcut, cetinile se leagă cu sârmă subțire acolo unde e necesar și se tund vârfurile ramurilor. O panglică tricolor se așază la intrarea în Casa Domnului, pentru ca nimeni să nu intre înaintea preotului care, vineri seara, pune acolo icoana Plângerii Domnului și lumânări, iar după Înviere, înlocuiește icoana cu cea a Învierii. Fiecare om intră și se roagă acolo, în intimitate.

 

Oamenii din sat nu mai știu de când există obiceiul de a ridica această Casă a Domnului. Știu însă că tradiția a fost împrumutată de la Ierusalim, acolo unde câțiva găleșeni au ajuns cu mulți ani înainte. Cercetătoarea Carmina Maior spune că “originea obiceiului se situează undeva în secolul al XIX-lea, inițiatorii fiind locuitori din sat; numele nu li s-a păstrat, dar s-a transmis povestirea pe care, ultimul cantor de tradiție, Nelu Lupea, o transmitea așa cum o aflase de la străbunicii săi, și ei cantori. În secolul al XIX-lea, când în Ardeal politica stăpânirii habsburgice era defavorabilă ortodoxiei românești, niște locuitori evlavioși au plecat în hagialâc (Ion Sas lasă un jurnal în manuscris despre călătoria sa din 1870), adică la Ierusalim, de sărbătoarea Paștilor…. Impresionați de felul cum se făcea acolo Mormântul Domnului, au propus să se urmeze exemplu.”

Din secolul al XIX-lea și până azi, practicile legate de acest obicei s-au mai schimbat. De exemplu, în acest an găleșenii s-au dus cu tractorul să aducă brad de pe munte.  De ce nu au folosit calul și căruța, precum odinioară? În sat mai sunt doar vreo trei –patru cai.  Ba mai mult, nici pe masă nu au avut pâine de casă, precum odinioară, ci pâine făcută la brutărie, înfoliată și etichetată: “Nu mai fac oamenii pâine de casă. Nici nu mai are cine, că sunt mulți bătrâni, nici nu mai au cuptoare. Doar jos, în capul satului, mai e o femeie tânără care face pâine de casă. În rest, cumpără lumea”, povesteau femeile la masa la care i-au omenit pe cei care au ridicat Casa Domnului.

Și tradiția privegherii din noaptea de vineri spre sâmbătă s-a pierdut; odinioară privegheau copiii din sat, apoi tinerii, acum obiceiul e pierdut: “Mai demult satul era mai populat. Acum sunt puțini tineri de aceeași vârstă. Stăm până la ora 22.30 și priveghem”, explică preotul Sima. Și chiar dacă, la fel ca orice altă tradiție, obiceiul Casa Domnului a cunoscut și cunoaște transformări, esența e păstrată: “Nimic nu se compară cu momentul când intri în Casa Domnului și te rogi. Nu mai e niciun om în jur, ești doar tu cu Dumnezeu”, mărturisea unul dintre băieții ce a ridicat Casa Domnului în acest an.

Maria Barna,

referent C.J.C.P.C.T. "Cindrelul-Junii" Sibiu

sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse