Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Magia apei în obiceiuri străvechi, la Avrig

          Apa, fără de care viaţa n-ar fi putut exista a exercitat o adevărată fascinaţie de-a lungul timpului pentru toate civilizaţiile precreştine, indiferent de epoca în care s-au format sau de zona în care au vieţuit.      Creştinismul a preluat acest simbol conferindu-i noi valenţe sacrale prin Sfânta Taină a Botezului.

         Magia apei i-a fascinat şi pe strămoşii noştri, aceştia acordându-i lichidului primordial un rol important în fiecare etapă a vieţii. Dincolo de consumul cotidian şi de utilitatea zilnică apa devine aproape un personaj ce însoţeşte omul de la primul scăldat ritual, la naştere, până la ultimul, înainte de rugăciunea îngropării.

         O serie de obiceiuri străvechi fac şi la Avrig, din apă un element esenţial desfăşurării lor. Având origini păgâne dar  făcând legătura subtilă între două planuri existenţiale – cel fizic şi cel spiritual- aceste obiceiuri au fost preluate de creştinism, legate fiind apoi de diverse sărbători.

        Astfel în cadrul acestor obiceiuri apa primeşte valenţe magice – acea apă vie şi apă moartă element cheie în poveştile populare – devenind a viilor sau a morţilor în funcţie de ritualul la care era folosită, dând viaţă sau creând punţi către lumea de dincolo. 

        Astăzi sunt puţini cei care îşi mai aduc aminte de puterea apei dobândită prin descântece sau gesturi rituale , de sacralitatea acesteia primită prin rugăciune, oamenii de demult s-au dus, au rămas, din bogăţia lor spirituală, amintirile unor ritualuri menite să-i dea apei puteri nebănuite.

        Astfel, la Bobotează   femeile se duceau dimineaţa  la cea mai apropiată apă curgătoare din care se stropeau cu mănunchiuri de cimbru şi busuioc şi spuneau :

         « Bună  dimineaţa râu de rouă , 

            Am venit la apă nouă.

            Da’ n’am venit la apă nouă,

            Da’ am venit la râu de rouă,

            Am venit să mă jeluiesc

            De toate relele să mă tămăduiesc.“

      Aruncau apoi mănunchiul pe râu pentru tămăduirea bolilor şi spălarea relelor din casă. Se spălau apoi pe picioare în apa rece a râului  şi se întorceau acasă.

      Ïn Sâmbăta lui Lazăr (Sâmbăta Floriilor) când se pomeneau morţii exista un obicei pe care îl practicau copiii  şi nevestele căsătorite în dulcele dintre Crăciun şi Postul Paştelui, este vorba de apa morţilor.

     Dacă obiceiul de la Bobotează era destinat viilor şi mai ales familiei, gospodăriei, cel din Sâmbăta lui Lazăr era destinat pomenirii morţilor iar apa aceea constituia puntea construită între cele două lumi cea fizică, materială şi palpabilă a viilor şi cea subtilă, misterioasă a umbrelor.

     Dimineaţa copiii luau în cană apă neîncepută pe care o duceau rudelor care aveau morţi de pomenit. Fără descântece, fără alte cuvinte decât  „Am adus apă la morţi“. Stăpâna casei, mulţumea, lua cana, golea o parte din apă într-un vas , umplea cana cu apă din casa ei şi punea în căniţă un bănut. Primul bănuţ rămânea în cană până la sfârşit. De regulă prima gazdă la care se duceau copiii era cea mai apropiată rudenie (bunicii) sau naşii şi primul bănuţ era de argint. Gazda care primea apa binecuvanta: „Sa fie binecuvantare pentru vii si de iertare pentru morti“.

    Tot în acestă zi nevestele căsătorite în dulcele dintre Crăciun şi Postul Mare al acelui an se găteau cu catrinţă roşie şi se duceau la nănaşă cu apă pentru morţii curţii.  „T-am adus nanasa apa,

              Sa fie de viata la jii

              Sa fie de iertare la morti,

              Jii sa vietuiasca,

              Mortii sa hodineasca,

              Pentru jii de alinare

              Pentru morti de impacare.“             

              

 În schimbul apei primeau o găină vie.

     Aceleaşi neveste la jumătatea postului, la Păresimi, se spălau cu apă neâncepută, se încingeau frumos, cu catrinţa roşie şi mergeau la nănaşă după seminţe de cânepă. Obiceiul şi sărbătoarea se adresa numai nevestelor şi se numea « Amiaza păresimilor ». În ziua aceasta nevestele nu lucrau , se spunea că orice lucru făcut atunci nu ţine mult.

     De Sfântul Gheorghe se făcea udatul fetelor. Feciorii din cete udau fetele fie aruncând apă cu găleata de la fântână, fie aruncându-le pur şi simplu în râu sau în trocile fântânilor , se spunea că fetele astfel udate vor fi sănătoase şi frumoase tot anul. 

     La Izvorul Tămăduirii femeile bătrâne ieşeau la răsăritul soarelui şi aruncau în curte şi în grădină apă adusă inainte de rasarit (la lumina lunii) de la izvor pentru sănătatea familiei, a vitelor, pentru recolte bune şi risipirea bolilor:

         « Binecuvanteaza luna

            Ca sa fie ploaia buna,

            Binecuvanteaza soare

            Apa lina lucitoare.

            Sa aduca sanatate

            Si in cara to' bucate.

            Sa sa duca relele

            Peste toate pietrele.

           

      La Ispas tot femeile ieşeau la holdă , înainte de răsăritul soarelui şi cu un stergar nou de cânepă adunau roua de pe holdă , storceau ştergarul în casă într-un vas şi păstrau roua adunată ca leac atât pentru om cât şi pentru vite. Holda asfel « ştearsă » de rouă era păzită de grindină şi făcea spicul plin iar apa (roua) stransa era descantata si folosita de leac: 

             Apa buna, apa noua,

             Apa dintr-un rau de roua.

             Cum te saca soarele

              Asa sa usti boalele,

              Cum te isca luna,

              Asa sa fi buna,

              Sa lasi copilul curat si luminat,

              Cum pe tine cerul te-o lasat.

              Sa speli toate relele

              Relele si bolile

              Sa ramaie sanatos

              Si ca ceriul de frumos. »

       Crestinismul a determinat sacralizarea descantecelor in locul soarelui si al lunii aparand, in text, Dumnezeu si Maica Domnului. Insa, departe de ochii preotului si de umbra Bisericii femeile foloseau aceleasi vechi descantece dandu-le putere prin credinta lor in ele.

           Cu apă « neâncepută » se face descântecul de deochi, se scaldă pruncul, se spală faţa dimineaţa (« sa fii bland ca luna si luminos ca soarele ») sau se « citeşte în ciubăr ».

            La « cititul în ciubăr » apa capătă valenţe magice, dincolo de valoarea ei ca şi componenta existenţială, devine oglindă a adevărului în care doar cei curaţi la suflet pot să citească.

          Obiceiul ciubărului este stăvechi, trecând mai degrabă în planul ocultismului , dar practicat de veacuri a fost şi el legat de credinţa în Dumnezeu. Curătenia trupului şi a sufletului sunt atribute universale cu valori speciale în orice cultură.

       Adaptat la creştinism obiceiul « cititului în ciubăr » se practica în timpul Liturghiei din zi de praznic. Ciubărul era sfinţit, apa adusă de la izvor la răsăritul soarelui. Ïn jurul ciubărului câteva fetiţe , simbol al curăţeniei trupeşti şi sufleteşti , încercau, sub un acoperământ să desluşească ceva în oglinda magică a apei povestind ceea ce vedeau .

       De regulă acest obicei se practica pentru aflarea hoţilor, în special a celor de vite,  a tâlharilor sau a dispăruţilor. 

         Asociată în plan material scurgerii implacabile a timpului , apa este element indispensabil vieţii atât celei materiale cât şi celei spirituale. Dacă Timpul aduce uitarea, alinarea, şterge durerea, ura , temperează patimile, Apa, în credinţa populară, ca element purificator duce cu ea bolile, neâmplinirile, aduce belşug sau dezvăluie prin ochiu-i magic adevărul,  deschide porţi către sufletele celor dispăruţi spălând durerea prin  apa morţilor  şi aducând liniştea celor rămaşi şi, dobândind atribute sacrale prin Taina Botezului, reface legătura dintre Om şi Dumnezeu.

 

      Custode Muzeul Avrig,

       Maria GRANCEA

 

sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse