Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Şezătorile în zona Târnavelor

 Şezătoarea – obicei popular cu implicaţii pe planurile productiv şi socio - cultural a fost practicată pe întreg cuprinsul ţării şi a avut denumiri diferite, în funcţie de zona etnografică: furcărie, torcărie, strânsură, opaiţ, danţ şi focuri.

În lucrarea de faţă vom prezenta aspecte legate de acest obicei din judeţul Sibiu, rezultate în urma proiectului de Cercetare interdisciplinară pe Valea Târnavelor, derulat în anul 2009 de către Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale „Cindrelul – Junii” Sibiu cu sprijinul financiar al Administraţiei Fondului Cultural Naţional.

Pe Valea Târnavelor obiceiul este cunoscut sub denumirea locală şăzătoare şi îşi are originea în perioada economiei naturale, când ţăranii munceau pământul şi creşteau animale, iar femeile prelucrau fibrele naturale şi realizau articolele de îmbrăcăminte. Iniţial – spune Valer Butură – „şezătorile erau colective de muncă formate din membrii unor gospodării învecinate pentru a-şi prelungi în noapte prelucrarea fibrelor textile”[i].

Pentru că în sezonul de primăvară şi în cel de vară femeile ajutau şi ele la muncile agricole, îndeletniciri precum ţesutul la război (pe timpul zilei), torsul cânepii şi al lânii, brodatul iilor şi al cămăşilor bărbăteşti (serile) se practicau toamna târziu şi iarna. Femeile se organizau în şezători în postul Crăciunului şi lucrau în această formă de organizare până înspre postul Paştelui, când îşi reluau munca la câmp.

Pentru a avea mai mult spor la lucrul de mână, femeile tinere şi fetele se adunau în grupuri, în şezători, pe rând, pe la casele participantelor. Dincolo de factorii de natură utilitară, şezătoarea era şi cadrul propice de socializare şi legare a prieteniilor, astfel că „elementele care o alcătuiesc sunt variate: faptele de opinie publică, poveşti, snoave … ghicitori, glume curente îmbrăcate adesea în forme indecente, cântece, hori cu strigături, jocuri…”[ii] În plus, în cazul tinerilor, ea era şi ocazia perfectă de atragere a flăcăilor aflaţi la vârsta însurătorii. Astfel, deşi baza şezătorii era reprezentată de femei, fetele, feciori de însurat se numărau, de asemenea, printre actanţi.

 

Şezători de lucru. Şezători de voie bună

 Pe Târnave erau cunoscute două categorii de şezători, în funcţie de participanţi şi de ziua în care se ţinea şezătoarea. Se deosebesc, astfel, şezători de fete, mult frecventate de către tinerii neînsuraţi, caracterizate de multă veselie şi având o gazdă stabilă, şezători de femei, mai sobre şi centrate în special pe muncă şi pe discutarea vieţii satului, pe comentarea întâmplărilor, a bârfelor, a aranjamentelor între săteni şi unele mixte, la care participau atât fete, cât şi femei. La atmosfera de bucurie şi spor la lucru contribuiau în mare măsură femeile mai în vârstă – cunoscătoare ale creaţiilor folclorice de factură lirică şi ale cântecelor. 

La Chesler se ţineau şezători de lucru şi altele de voie bună.  În zilele de lucru, fetele se strângeau în şezătoare şi făceau cipca, fileul, torceau lână şi cânepă, ştrencăneau, făceau ciucuri la mese şi năfrămi, coseau cheiţele la ii.

Sâmbăta şi dumica se organizau şezători în care nu se lucra, în care predomina dimensiunea ludică, de inter - relaţionare între tineri. Era momentul propice pentru jocuri şi dansuri populare.

În ceea ce priveşte desfăşurarea şezătorilor, cercetările au relevat faptul că în acest areal evenimentul se desfăşura după un tipar general valabil, pe fondul căruia se conturează şi diferenţieri.

În primul rând se stabilea locaţia: „Se ţineau şezători în casele unde erau fete şi feciori pe care părinţii preferau să-i ţină pe lângă ei, cu vecinii şi cei dragi, decât să-i lase să hoinărească prin sat”[iii]. În satele de mai mare întindere, se organizau şezători în paralel. În Chesler, de pildă, se ţineau şezători ale tineretului, prin rotaţie şi erau cunoscute două şezători importante: cea a susenilor şi cea a josenilor. De obicei era respectat principiul vecinătăţii în organizarea şezătorilor: „pe grupuri de gospodării locuite de neamuri şi prieteni”[iv].

Localnicii din Valea Viilor îşi amintesc că şezători se făceau în Grui, cu fete tinere şi copile peste 10 ani, iar fetele peste 22 de ani erau considerate fete bătrâne.

În Călvasăr, diferenţieri pe criterii de vârstă apar în interiorul unei singure şezători şi, în consecinţă, întotdeauna se respecta o regulă în ceea ce priveşte locul pe care îl ocupau tinerele şi copilele în şezătoare: „fetele mai mari şedeau pe o laghiţă mare, în faţă, iar în spate, pe una mai mică, şedeau alea mai mici”[v].

Şi femeile din Agârbiciu îşi dădeau întâlnire în şezătoare, săptămânal sau bisăptămânal: „Mergeam în şezătoare o dată, de două ori pe săptămână, sâmbăta sau joia, chiar şi în vremea lui Ceauşescu. Povesteam, lucram, le mai citeam câte-o poveste. Uneori mai cântam cântări de-astea de-a noastre”[vi].

 Aşa cum am menţionat, în general, şezătorile din Târnava Mare se ţineau prin rotaţie, în fiecare seară la altă femeie sau fată. În situaţia în care se alegea o gazdă – o femeie ce avea o casă mai mare, sufletul deschis şi nu avea copii – participantele îi aduceau daruri (petrol pentru lampă, lemne de foc), şi torceau o seară întreagă doar pentru ea; astfel, şezătoarea putea avea caracter de întrajutorare. Concomitent şi gazda de şezătoare avea adeseori obligaţii faţă de oaspeţii ei: în comuna Axente Sever gazda îşi primea oaspeţii cu pâine prăjită, înmuiată în apă şi unsă cu ulei sau dovleac copt, ori cucuruz[vii], iar în Geacăş gazda dădea de mâncare femeilor venite în şezătoarea de zi. Gazda din şezătorile de la noi făcea plăcinte, îşi aminteşte cu plăcere lelea Ană din Richiş. Calitatea de gazdă era atestată cel mai adesea şi în mod oficial prin încuviinţarea autorităţilor: „gazde sunt care vrea să lase pe borese şi fete şi cere pentru asta licenţă de la pretură”[viii].

 Munca în şezătoare

 Pretextul de întâlnire în şezătoare îl reprezintă munca. Activităţile de bază erau prelucrarea lânii şi a cânepii, confecţionarea unor articole de îmbrăcăminte etc; şezătoarea era, totodată, şcoala unde tinerele îşi formau şi perfecţionau deprinderi de muncă.

 „Ataşarea la grup, nevoia de a convieţui este cea mai elementară condiţie a omului ca fiinţă socială. La muncă sau la petrecere, în necazuri sau bucurii, omul din societate, omul social, aleargă după grup şi fuge de singurătate”[ix].

 În toată Valea Târnavelor fetele şi femeile mergeau, la lăsarea serii, în şezătoare, şi luau cu ele caierul de tors şi cusături. Fie că ne referim la Valea Viilor, Axente Sever sau Agârbiciu, lucrul de mână era la fel de preţuit. Mai târziu, odată cu industrializarea, torsul s-a făcut mecanic, de maşină, (Axente Sever) şi ţesutul a fost preluat de o femeie, contra – cost (Agârbiciu).

În şezătoare la Dârlos femeile făceau piese de port popular, astfel: ie cu cheiţe bogate, rochere şi foiţe ţesute în război, năfrămi cu ciucuri; pentru bărbaţi cioareci din pănură albă pentru iarnă şi pantaloni de in amestecat cu cânepă pentru vară; cămaşă împodobită la gât cu puişori, betiţe pe mâneci, haine de pănură. Din mâinile femeilor au ieşit covoare lucrate cu ponivă pe pat, iar peste covor 12 perne cu faţă ţesută la război sau lucrată în muşte[x].

Femeile din Chesler şi Micăsasa se mândresc cu cipca făcută de mână, cu acul special de cipcă şi cu aţa de cusut, ce se întrebuinţa ca terminaţie la mânecile iilor, ori la vreo şurţă, sau chiar la fustiţă (sufustă).

Cu mare migală şi talent ele lucrau şi fileu, din aţă de cusut şi aţă pescărească, folosind acul de fileu. „Am făcut perdele multe şi faine, c-am zis c-avem fete de măritat, să aibă la casa lor, da’ acuma zic că nu le trebe, că nu se mai poartă…”[xi] - spune cu nostalgie una dintre veteranele satului Micăsasa.

 Aceeaşi bucurie amară se citeşte de pe chipurile tuturor femeilor ce-au lucrat diverse obiecte de artă populară, mai ales cu gândul la copii, iar în prezent le păstrează adunate grămadă în dulap sau în vreo laviţă.

Multă hărnicie se regăseşte şi în Curciu, unde, odată ajunse în şezătoare, fetele se aşezau pe laviţe şi scaune, şi aveau grijă să lase loc liber între ele, pentru ficiori.

 Gabriela Negru, Referent de specialitate

 



[i] Valer Butură, Cultură spirituală românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1992, pag. 384

[ii] D. C. Amzăr, Sociologia şezătorii, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă socială IX, 1930 – 1931, pag. 524

[iii] Valer Butură, op. cit., pag. 385

[iv] Ibidem, pag. 385

[v] Informator: Dumitru Frăţilă, 74 ani, Călvasar

[vi] Informator: Livia Spinean, 81 ani, Agârbiciu

[vii] Informator: Ioan Gabor, Axente Sever

[viii] D. C. Amzăr, op. cit., pag. 522

[ix] Ibidem, pag. 520

[x] Informatoare: Rucărean Maria, 82 ani, Cătinean Lucreţia, 75 ani, Dârlos

[xi] Informator: Cozma Silvia , 81 de ani, Micăsasa

 

 

 


sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse