Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Sergiu Pârvu – iconar al secolului XXI

De-a lungul anilor – şi mai cu seamă în ultimul secol, meşteşugurile tradiţionale au fost supuse unei serii de schimbări, iar numărul meşteşugarilor a scăzut în mod alarmant. Despre unele meşteşuguri se poate vorbi doar la trecut, altele sunt în stare latentă, iar câteva … în activitate. Pentru a se recupera ce mai putem recupera (mod de gândire, tehnici de lucru, mod de trai al generaţiilor anterioare) e nevoie de o strategie bine gândită. Imboldul dat, în 1973, de către dr. doc. Mihai Pop, rămâne la fel de actual şi în zilele noastre: „Iar aşezate în rândul disciplinelor şcolii populare de artă, a artei amatoare, meşteşugurile populare pun nu problema învăţării ci problema însuşirii, a continuării unei tradiţii cu principii şi tehnici de lucru proprii, cu o viziune artistică şi o funcţionalitate proprie.”[1]

 Interesul pentru păstrarea lor se explică prin situarea meşteşugurilor în contextul vieţii moderne, a exigenţelor artistice contemporane.

Pictura populară constituie unul dintre cele mai importante capitole din vechea artă românească. Tradiţia bizantină, datorată circulaţiei pictorilor - zugravi de biserici pe cele două versante ale Carpaţilor şi utilizării izvoadelor şi manualelor de pictură a dăinuit până la jumătatea secolului al XIX- lea. Mai apoi pictorii cu studii academice făcute la şcolile din Apus au adus un suflu nou manierei de pictură, totuşi tradiţiile bizantine s-au păstrat în meşteşugul zugravilor ţărani.[2]

            Pictura icoanelor e, alături de cea murală, o ramură importantă a picturii populare. Zugrăvirea icoanelor se făcea pe lemn, pânză, metal sau pe sticlă, în scopul împodobirii caselor ţărăneşti şi intriga prin utilizarea de elemente folclorice.

            Pictura pe sticlă e o îndeletnicire destul de târzie, comparativ cu icoanele zugrăvite pe lemn şi pânză (prapori). Zugrăvirea este una dintre tehnicile înnobilării sticlei şi s-a dezvoltat în strânsă legătură cu producerea acesteia. Centrele de iconari au apărut în sec. XVIII – XIX, în regiunea estică a Europei Centrale, iar începutul picturii pe sticlă în Transilvania are legătură cu zona menţionată mai sus.

Transilvania este cel mai sud – estic teritoriu în care s-a răspândit tehnica picturii pe sticlă ca fenomen de masă, începuturile sale pot fi fixate în secolul al XVIII- lea şi aparţine acestui fenomen central – european. La românii din Transilvania, tehnica picturii pe sticlă s-a grevat pe un fond ancestral de cultură populară.[3]

În casele ţărăneşti, icoanele pe sticlă erau aşezate alături de ştergare, cuiere cu blide, ulcioare etc. obiecte decorative ce se armonizau, dând interiorului o unitate compoziţională.

Icoanele  - iniţial obiect de cult (cu atribute protectoare şi vindecătoare), îmbogăţite cu valenţe artistice, actualmente sunt privite şi ca obiecte de artă care se integrează perfect sensibilităţii moderne. Din aceeaşi categorie, a obiectelor populare cu conotaţie religioasă, care sunt considerate în zilele noastre „artă decorativă” fac parte: pristolnicele, crucile de mână şi troiţele.

Cercetătorii nu pot preciza momentul în care a fost folosită sticla pentru prima dată, ca suport al picturii, însă tehnica picturii pe sticlă se presupune a fi fost cunoscută încă din penultimul secol î. Hr., iar arta elenistică a atestat răspândirea ei.

Pictura pe sticlă se afirmă ca gen de sine stătător, factor independent, fără subordonare la un scop ornamental, spre deosebire de pictura de pe mobilierul ţărănesc sau cea din ornamentarea ceramicii, unde are rol preponderent decorativ.

Care este de fapt tehnica picturii pe sticlă? Aceasta constă în aplicarea straturilor picturale succesive pe una dintre feţele sticlei, ce devine dosul picturii. Astfel sticla serveşte drept suport şi totodată strat protector al picturii.

Într-o primă fază, se face fixarea lineară a subiectului, prin trasarea contururilor clare şi precise, acestea formând o reţea compusă din multe suprafeţe mici, perfect delimitate.

Urmează apoi desenul interior şi detaliile care figurează sub formă de accent cromatic contrastant pe culoarea de fond (tonul local), culoare cu care se umplu, în faza a treia, toate suprafeţele delimitate în desen.

Acest procedeu tehnic reclamă existenţa unui model, a unui tipar, care se decalchează prin suprapunerea sticlei.  „Tehnica s-ar putea  defini deci mai nimerit ca „pictură pe dosul sticlei”, în analogie cu termenul german Hinterglasmalerei.”[4]

            Formularea „pictură pe sticlă” denumeşte suportul pe care este executată pictura, spre deosebire de alte suporturi: lemn, pânză, piatră etc.

Întrebuinţarea sticlei ca suport precede, cu aproape două milenii, ideea utilizării ei ca strat protector pentru opere de artă plastică executate pe alte materiale, astăzi sticla servind ca suport şi – implicit ca strat protector – al picturii. Conferă culorilor aşternute pe „dosul” ei o strălucire deosebită, excluzându-se astfel stratul de aer şi praf, care se interpune, în mod obişnuit, între sticlă şi pictura înrămată.

 

Sergiu Pârvu s-a născut la Agnita, pe 28 ianuarie 1986. De loc, spune cu mândrie că e chirpărean, de pe Valea Hârtibaciului, chiar dacă a locuit cinci ani la Agnita, iar în prezent e student în anul III la Facultatea de Construcţii / Arhitectură din Cluj Napoca.

Mai vine pe-acasă, pe la Chirpăr, de câte ori are ocazia şi, cu evlavie şi talent, zăboveşte în micul atelier amenajat acasă, pentru a picta icoane pe sticlă.

Primeşte cu drag vizitatori la atelierul de pe Strada Mare, cu condiţia să fie anunţat din timp. Casa şi inima sunt deschise pentru toţi cei interesaţi de arta sa.

 Întrebat de tehnica de lucru, Sergiu Pârvu ne-a mărturisit[5] foloseşte clasica tehnică a culorilor de ulei, preluată de la iconarii bătrâni. Meşteşugul l-a dobândit de la călugării mănăstirii Sâmbăta de Sus. Transmiterea meşteşugului direct, de la generaţie la generaţie, asigură – crede iconarul – autenticitatea lucrărilor.

Conturul îl realizează cu o „pensulă” făcută chiar de el din păr de pisică (din vârful cozii), pentru că este foarte moale. Suportul pentru majoritatea icoanelor e glaja (sticlă veche  lucrată manual, în mare parte) pe care o adună de la casele bătrânilor. Face acest lucru pentru că tocmai deformările sticlei „pun icoana oarecum în mişcare şi îi dau timbrul de vechi, iar acest fapt îmi dă satisfacţia că realizez ceva vechi într-o lume plină de nou.”

Se ştie că, prin aşezarea unei foiţe de aur sau argint în dosul picturii, culoarea îşi sporeşte luminozitatea, iar glaja, datorită suprafeţei ondulate, posedă o „licărire inegalabilă”.

Sergiu ne-a confesat că la aureole sau elemente ornamentale lucrează numai cu foiţă de aur, nu bronz. Iar elementul principal în realizarea unei icoane este postul îmbinat cu puţină rugăciune, face mai mult decât cele mai scumpe şi fine culori din lume; dar aceste obiceiuri şi le face fiecare iconar în parte. „Eu, de exemplu, pentru a mă apuca de o icoană, am nevoie de cel puţin trei zile de purificare, în sensul că ţin puţin post şi ascult cât pot de mult Tudor Gheorghe sau Gheorghe Zamfir, pentru a intra în starea de creaţie.”

      Icoanele reprezintă sfinţi ce se suprapun peste zeităţi străvechi, păstrând atribute arhaice, îmbogăţite cu elemente creştine. Predomină credinţele legate de fertilitate şi cele apotropaice, oamenii apelând în general la divinităţi asociate belşugului şi protecţiei de rău şi boală.

În portofoliul meşteşugarului putem recunoaşte scene din mitologia creştină: Maica Precistă, Naşterea lui Iisus, Cina cea de taină, Crucificarea, Învierea, Duminica lui Toma, Iisus Pantocrator, Iisus şi viţa de vie, Iisus şi doi îngeri (jertfa). Pictura populară e reprezentată în modul cel mai complex şi migălos prin pictura pe sticlă. Pornind de la o temă religioasă, acesteia i s-au adăugat elemente de natură laică şi o viziune în consens cu anumite credinţe arhaice. Astfel, prin tehnici ce susţin desenul, de multe ori schematic şi stilizat şi cu aportul de elemente decorative cu motive florale şi geometrice, într-o dispoziţie cromatică nicicând stridentă, ci prin alăturarea de tonuri închise unora deschise şi culori complementare, Sergiu Pârvu a pictat şi pe Sfinţii Ilie, Georghe şi Haralambie.  Sfântul Gheorghe, protectorul vitelor şi al oamenilor împotriva molimelor, sfânt legat de calendarul agricol şi pastoral, e pictat călare, ucigând balaurul.  Cu aceeaşi funcţie de apărare a fiinţelor cuvântătoare şi necuvântătoare, deopotrivă, e zugrăvit şi Sfântul Haralambie.[6]

 Printre temele abordate de tânărul meşteşugar se numără şi Fecioara Maria, în două ipostaze, şi anume Maica Îndurerată şi Fecioara Maria cu Pruncul în braţe.Se remarcă o serie de elemente laice din istorie, literatură, folclor, din viaţa de toate zilele, ceea ce  Romulus Vulcănescu  numea „folclor religios”.[7]

Sergiu respectă în totalitate tiparul tradiţional, afişează un desen îngrijit, compoziţie complexă şi tonuri calde, armonie a culorilor, iar calitatea sa de meşteşugar -  iconar a fost recunoscută de către colectivitate. De multe ori se confruntă cu problema procurării de materiale pentru a putea picta şi, ca orice om al secolului XXI, cu cea a timpului.

În ciuda vârstei, Sergiu are deja o experienţă de zece ani. De la vârsta de 12 ani a participat la Olimpiada Naţională „Meşteşuguri artistice tradiţionale”  până la 18 ani, unde a obţinut numeroase premii întâi, dar şi speciale. A mai participat la olimpiade judeţene, de fiecare dată obţinând Premiul I, dar şi la numeroase expoziţii în ţară (oraşul Agnita – Casa de Cultură, Bibliotecă, Primărie, în Sibiu la Biblioteca Astra, Muzeul Astra), dar şi în străinătate (Germania, Olanda).

A fost premiat la concursul naţional Icoana din Sufletul Copilului cu Premiul Arhiepiscopiei Române pentru icoană, precum şi alte numeroase premii, mapa actuală de diplome conţinând  în jur de 18-20 distincţii.

           Fiind atât de tânăr, nu se poate pune problema de a avea continuatori în meşteşugul pe care îl practică, dar mărturiseşte cu emoţie  că a fost, câteva veri la rând, instructor în tabere de creaţie organizate la Sibiel şi Cacova.

În prezent studiază arhitectura, pictează icoane, ori de câte ori îşi permite luxul de a intra în starea de creaţie şi face, la cerere,  troiţe pe tablă, în mărime naturală. Intenţionează să urmeze Şcoala Populară de Arte din Cluj.

 Ni se par potrivite cuvintele lui I. D. Ştefănescu[8]  care, vorbind despre cele mai vechi momente de artă populară, spunea că acestea sunt legate de o perioadă de înflorire şi manifestă siguranţă de lucru şi maturitate în gândire. Nu este vorba despre o copie, ci despre o nouă realizare ce păstrează structura, caracterele fundamentale ale modelului, dar pe care fiecare meşter îl îmbogăţeşte cu elemente noi, ce se potrivesc spiritului şi viziunii sale, dar şi abilităţilor, potrivit stilului său.

 

Bibliografie:

 

  1. *** Creatori populari din judeţul Sibiu I, Editura Imago, 2002.
  2. *** Icoana din sufletul copilului, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române „Chemarea Credinţei”, Bucureşti 2001.
  3. *** Mărginimea Sibiului. Civilizaţie şi cultură populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
  4. *** Memoria ethnologica nr.18 – 19 ianuarie – iunie (An VI) Lucian Comşa: Pictura pe sticlă la Comana, judeţul Braşov, în relaţie cu calendarul popular.
  5. ***  MEŞTERI POPULARI - artişti amatori-, Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă, Braşov, 1973.
  6. Dancu Iuliana, Dancu Dumitru, Pictura ţărănească pe sticlă, Bucureşti, Editura Meridiane, 1975.
  7. Ghinoiu Ion, Obiceiuri populare de peste an, Bucureşti, 1997.
  8. Irimie Cornel, Focşa Marcela, Icoane pe sticlă, Bucureşti, 1971.
  9. Moise Ilie, Dumbrăveanu P., Creatori populari sibieni, Sibiu, 1975. 
  10. Nemeş Ion Onuc,  Zidind iubire, urci în icoană, Editura Imago, 2003.
  11. Nicolau Irina, Popescu Ioana, Alexandrescu Raluca, O viaţă, un destin, o icoană,   Ministerul Culturii, Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti.
  12. Pavelescu Gheorghe, Valea Sebeşului I, Etnografie, Editura Astra Museum 2004, Sibiu.
  13. Vulcănescu Romulus, Mitologie Română, Bucureşti, 1985.

 

 

 

 

Gabriela Negru, Referent

 



[1] dr. doc. Mihai Pop, Pentru o nouă înflorire a meşteşugurilor artistice, în MEŞTERI POPULARI *artişti amatori*, Comitetul Judeţean de Cultură, Braşov, 1973, p.4

[2]  *** Mărginimea Sibiului. Civilizaţie şi cultură populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.

[3] Iuliana Dancu, Dumitru Dancu, Pictura ţărănească pe sticlă, Bucureşti, Editura Meridiane, 1975, p. 14.

[4] Ibidem, p. 9.

[5]  Cercetare din decembrie 2008, în cadrul proiectului de salvgardare a patrimoniului cultural imaterial iniţiat şi derulat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale „Cindrelul – Junii” Sibiu .

[6] Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Bucureşti, 1997.

[7] Romulus Vulcănescu, Mitologie Română, Bucureşti, 1985, p. 620 – 622.

[8] Apud Ştefănescu în prefaţa de dr. doc. Mihai Pop la MEŞTERI POPULARI - artişti amatori-, Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă, Braşov, 1973.

 

sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse