Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Meşteşugari care dispar: fierarii şi potcovarii

 

 
 
           De când a învăţat să stăpânească focul şi să transforme minereurile de fier, omul nu a încetat să-şi facă viaţa mai uşoară: a început să scormonească pământul cu cuţite şi cu sape, după secole şi secole a creat pluguri, a inventat tractoare sau şi-a întors privirea spre animalele de lângă el, uşurându-le mersul prin forma simplă, ovală a potcoavelor. În secolul al XX-lea, fierarii şi potcovarii, meşteşugari nelipsiţi odinioară din satele româneşti, sunt tot mai rari. Şi nu mai au nici cui să transmită ceea ce au învăţat şi nici de ce să îl transmită: creşterea animalelor şi utilizarea lor în agricultură nu mai sunt priorităţi în mediul rural. 
Meşteşugarii
          Se numără repede numărul fierarilor-potcovari care mai activează în prezent în judeţul Sibiu. În sate precum Apoldu de Jos, Retiş, Tilişca, Alţâna, Porumbacu de Sus şi Chirpăr fierăritul este încă practicat, în cadrul unor mici ateliere de subzistenţă. 
           Nicolae Bârsan din Retiş are 69 de ani şi este ultimul din satul său care mai cunoaşte tainele acestui meşteşug. De practicat nu îl mai practică din cauza problemelor de sănătate, dar păstrează ciocanul, cuţitul de curăţat unghia, cleştele şi raşpălul, care i-au fost tovarăşi de viaţă din 1962 de când a învăţat meseria de la un sas din localitate. Nicolae Bârsan a fost ucenic, a fost şi calfă, el, însă, nu a mai avut cui să transmită meşteşugul mai departe. 
                Rar practică fierăritul şi potcovitul şi Dumitru Lal din Tilişca. Îl împiedică problemele de sănătate şi faptul că clienţii sunt tot mai puţini. În schimb, Nicu Hunuzău este decis să transmită acest meşteşug fiilor lui. De peste 30 de ani lucrează potcoave pentru consătenii din Chirpăr şi pentru oamenii din localităţile din preajmă. Nicu Hunuzău a învăţat meşteşugul de la tătăl său, care l-a rândul său l-a deprins de la tătăl şi aşa se face că fierarul de acum este reprezentantul celei de-a patra generaţii de fierari ai familiei.
                 Şi meşteşugul lui Ilie Babă (90 de ani) din Apoldu de Jos este continuat, chair de către fiul său, Ilie Babă (53 de ani). Cei doi lucrează împreună în acelaşi atelier şi prelucrează fierul în paralel cu agricultura. Lucrează numai pe comandă, pentru că, odată cu tehnologizarea agriculturii, sunt tot mai puţini cai de potcovit şi tot mai puţine căruţe de reparat. Pe lângă potcoave, cei doi realizează, de asemenea, fier de plug, prăşitori, porţi etc. În atelierul lor, învaţă meserie trei ucenici, dar fiecare dintre ei are un alt serviciu stabil.
Meşteşugul
             Realizarea unei potcoave incumbă multă muncă şi multă răbdare. O bucată de fier, numită platbandă, este pusă pe foc, iar când metalul dobândeşte o culoare roşie-albă este scos din foc. Acum începe baterea lui cu ajutorul ciocanului pentru a-l modela în formă de U. Se dau găurile necesare, se bat colţurile, iar când potcoava este gata, este prinsă de copita animalului. Copitele se fac pe mărimi în funcţie de piciorului calului, iar înainte de prinderea potcoavelor, copitele sunt curăţate cu atenţie.
În ceea ce priveşte uneltele folosite de fierari şi potcovari, trebuie spus că instrumentele moderne le înlocuiesc adeseori pe cele tradiţionale: se folosesc aparatul de sudură şi bormaşina, iar foalele cuptorului de topit fier sunt acţionate cu un electromotor. 
Atestare de la 1376
             Fierăritul şi potcovitul au o vechime de multe secole în ţinutul Sibiului, chiar dacă atestarea datează „abia” din 1376. Într-un document din acest an, breasla fierarilor apare menţionată sub denumirea  fabrorum fraternitatis şi se menţionează, de asemenea,că fierarii sunt specializaţi în diferite branşe: cuţitari, căldărari, lăcătuşi şi săbieri, ultimii apărând sub numele de gladiatores. Documentul este certificat şi prin descoperirile făcute în teren: „O altă menţiune care atestă existenţa în împrejurimile Sibiului, de această dată, a meşteşugului fierăriei este şi descoperirea în 1879 la Şelimbăr a numeroase obiecte din fier, care formau utilajul unui atelier de fierărie datat în secolul al XIII-lea. Printre ele se afla şi o cană de bronz (aquamanila), posibil aflată în atelier pentru reparaţii, cană pe baza căreia s-a stabilit şi datarea atelierului în prima parte a secolului al XIII-lea, ea găsindu-şi corespondent direct într-o cană de bronz din Riethnordhausen, la poalele muntelui Kyffhäuser. Printre obiectele descoperite s-au aflat şi câteva spade şi bare de spadă, importantă fiind mai ales bara, care atestă clar faptul că era în proces de făurire când fierăria a fost distrusă. Distrugerea fierăriei de la Şelimbăr s-a datorat probabil năvălirii mongolilor.” 1
              În secolul al XVI-lea, breasla fierarilor primeşte o recunoaştere superioară, fiind admisă includerea în mediul urban a unor bresle specifice mediului rural: „Faptul că fierarii din Sibiu împreună cu cei din Sighişoara, Mediaş, Braşov, Bistriţa şi Biertan încheie o uniune interurbană, pentru care Universitatea Săsească confirmă în 1578 unele statute cu privire la admiterea fierarilor de la sate în breslele orăşeneşti, este încă o dovadă în plus care atestă forţa economică a breslelor fierarilor în general şi a celei a sibienilor în particular.” 2 

[1] Ioan Marian Ţiplic, Breslele producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj, secolele XIV-XVI, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu 2001, http://arheologie.ulbsibiu.ro/ publicatii/bibliotheca/bresle/5%20capitolul%20III.htm

[1] Ibidem.


sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse