Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul - Junii" Sibiu


Ouăle de Paşti

       Oul de Paşti, substitut al divinităţii primordiale, e pregătit în Săptămâna Patimilor, jertfit şi mâncat sacramental în ziua de Paşti. La început ouăle se vopseau cu plante în galben — culoarea Soarelui pe bolta Cerului, şi în roşu — culoarea discului solar la Răsărit şi Apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale, fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe.
        Ouăle roşii constituie cel de-al doilea simbol pascal al Învierii, alături de colacul ritual, denumit pască. Despre presupusele origini ale ouălor roşii, S. Fl.  Marian nota, în Sărbătorile la români, opt legende. Cercetători contemporani
[1] menţionează, la rândul lor, legende culese de către folclorişti în Moldova şi Transilvania.
         O  legendă povesteşte despre calvarul lui Hristos, în drum spre Golgota, purtând crucea pe umeri. Necredincioşii l-au bătut cu pietre, care se transformară în ouă roşii.
        Simon – agricultor – l-a ajutat pe Iisus şi i-a dus crucea până în dreptul ogorului său. Când a vrut să mănânce, a găsit în traistă o pască şi ouă roşii, în locul pâinii şi a ouălor albe ce le avea de acasă. Simon a înţeles minunea şi a îndemnat ca Învierea lui Iisus Hristos să fie celebrată şi prin pască şi ouă roşii.
       Se spune că sub crucea pe care era răstignit Iisus, Maica Domnului a pus un coş cu ouă, şi ele s-au înroşit de la sângele ce curgea din rănile Domnului.
        Conform altei legende, patru copilaşi i-au dus coşuri cu ouă lui Pilat, pentru a-l îndupleca să permită creştinilor să-l îngroape pe Hristos. Ouăle s-au înroşit ca dovadă a sângelui nevinovat a lui Hristos, vărsat pentru păcatele omeneşti, iar de atunci la Paşti se fac ouă roşii şi se dăruiesc copiilor.
         Deosebită este şi legenda care povesteşte că după Înviere, Maica Domnului, împreună cu  mai multe femei, au vopsit ouă roşii şi le-au împărţit oamenilor de pe stradă. Această legendă explică, de asemenea, salutul de la marea sărbătoare a Învierii " Hristos a înviat!" şi răspunsul: " Adevărat, că a înviat!", datină  păstrată  până în  zilele noastre.

         Se constată, astfel, că spiritualitatea românească păstrează variate legende referitoare la înroşirea ouălor, iar oul este privit fie ca substitut al pietrei, fie ca amintire a patimilor şi răstignirii în ultima săptămână a vieţii pe pământ sau ca un miracol al mărturiei Învierii lui Iisus Hristos.

      Aceeaşi varietate se întâlneşte în cromatica ouălor de Paşti, a motivelor şi tehnicilor de ornamentaţie. Tipul clasic al artei populare româneşti, în privinţa ornamentaţiei ouălor de Paşti, este reprezentarea în alb, pe fond roşu, în mod foarte simplu, a părţilor caracteristice şi distinctive ale unor anumite obiecte[2]. Practica scoate însă la iveală o gamă largă a culorilor folosite şi astfel unii specialişti[3] au împărţit ouăle de Paşti în patru mari categorii: ouă monocrome (vopsite în roşu, galben, verde, albastru, sau chiar negru), ouă monocrome cu ornamente, ouă policrome şi cu ornamente, ouă cu ornamente în relief. Diversitatea se păstrează şi în motivele de ornamentaţie, care au fost clasificate de A. Gorovei[4] în patru grupe: simboluri, motive din domeniul animal, plante, obiecte uzuale. Apoi, pentru că oul de Paşti are atributele unei opere de artă, mai multe etape ale tehnologiei populare se delimitează în cazul ornamentaţiei: alegerea ouălor proaspete prin scufundarea lor în apă, selecţionarea ouălor mari şi frumoase, degresarea, fierberea la foc mic, prepararea vopselelor, confecţionarea şi pregătirea uneltelor de ornamentat, topirea cerii de albine, încondeierea propriu-zisă a ouălor cu motive ornamentale, introducerea oului încondeiat în vasul cu vopsea.

       Local, unele faze de lucru (înainte de fierbere, extragerea conţinutului oului crud) sunt inversate sau se folosesc metode noi de decorare (ouăle pictate, ouăle săpate sau decorate în relief, ouăle încondeiate cu frunze de plante, ouăle împodobite cu mărgele, ouă din lemn sau plastic decorate sau pictate şi altele).

       Vom face, în rândurile de mai jos, o scurtă inventariere a ouălor de Paşti, menţionată de Ion Ghinoiu în 1997[5]în Moldova şi Bucovina se fac ouă împistrite, tehnică sinonimă cu încon­deiatul, iar denumirea zonală ouă muncite aminteşte procesul complicat, cu numeroase faze de lucru, care necesită atenţie, răbdare şi un deosebit rafinament artistic pentru înfrumuseţarea Oului de Paşti prin vopsire şi încondeiere.

      Ouă necăjite e o denumire locală a ouălor încondeiate, ce face aluzie la „tortura" oului, fiertul la foc domol, „pictatul" şi „scrisul" cu ceară topită. În Muscel e consemnată tehnică de înfrumuseţare a ouălor de Paşti - ouă împietrite -, iar în Muntenia, Oltenia, Banat, Transilvania: tehnica ouălor scrise. Se cuvine amintită şi tehnica de înfrumuseţare cu ornamente în relief din ceară a ouălor de Paşti, denumită ouă săpate.

        Între tehnicile recente de înfrumuseţare a ouălor de Paşti cu motive ornamen­tale amintim tehnica ouălor pictate, fie de pasăre (găină, raţă) sau confecţionate din lemn, material plastic (Moldova, Bucovina) şi tehnica de implantare a pietricelelor (mărgelelor) în ceara care înveleşte oul (Bucovina), pentru obţinerea ouălor cu mărgele.

 

Paştile pe Valea Hârtibaciului

        În satele din Sibiu, tehnica vopsirii ouălor se bazează pe elemente florale. Astfel, ouăle se vopsesc în roşu sau galben, simple sau cu model de frunze, folosindu-se coji de ceapă ca şi culori naturale. Întrebaţi de ce vopsesc ouă roşii, hârtibăcenii[6] răspund: aşa s-o pomenit, din bătrâni. Nu se poate Paşti fără ouă roşii, idee în concordanţă cu acea credinţă populară ce spune când oamenii n-ar mai înroşi ouă de Paşti, lumea se va potopi.

      De când se intră în Postul Mare, se adună cojile de ceapă, fie albă, fie roşie, căci se mănâncă multă mâncare de Post, iar prin renunţarea la hrana de dulce se acumulează rezerve însemnate de ouă. Femeile şi fetele vopsesc ouă, câte 30, 50 sau chiar 60 de bucăţi. Se colorează doar ouă de găină, care se fierb în apă cu coji de ceapă, în Joia Verde.

     Cultura populară actuală consideră Joia Mare drept ziua în care se înroşesc ouăle, conform credinţei că ouăle înroşite sau împistrite în această zi nu se strică tot anul[7]. Dacă nu apucau să vopsească toate ouăle joi, se mai făceau ouă de Paşti sâmbăta dimineaţa, fiindcă Vinerea Mare nu era voie să umbli cu oţet.

      Etapele de lucru în cazul vopsirii ouălor cu coji de ceapă sunt bine delimitate. Pentru început, se aleg ouăle cele mai proaspete şi mai curate. Dacă totuşi sunt murdare de găinaţ, acestea se curăţă cu o cârpă cu săpun. Pentru decorare se aleg, de la marginea gardului sau de la pârâu, frunzele care sunt mai frumoase, mai zimţate: frunze de trifoi, coada şoricelului, leuştean, salcie, trandafir, iarbă, urzică şi alte buruieni. Se aranjează câte o frunză pe ou, se fixează cu ajutorul unui ciorap bine întins şi se leagă ciorapul cu aţă. Tradiţia cere ca ouăle să fie fierte într-o oală veche de tuci (oală de mămăligă). Pentru început, se fierb cojile de ceapă cu oţet şi sare, iar apoi se pun şi ouăle care se acoperă cu un alt strat de ceapă. După zece minute de fierbere (timp necesar pentru ca ouăle să devină tari pentru a fi mai uşor păstrate), ouăle sunt scoase. Ciorapul este tăiat, iar buruiana este desfăcută de pe oul pe care rămâne imprimat conturul frunzei. Ouăle sunt unse apoi cu slănină pentru a asigura stabilitatea cromatică şi pentru le conferi luciu: coloratul cu ceapă nu se ia pe mâini şi oul capătă un lustru frumos dacă îl dai cu o creastă de slănină, cât e călduţ încă[8].

      În funcţie de cantitatea de ceapă din oală, culoarea ouălor variază în intensitate: dacă predomină cojile de ceapă roşie, nuanţa oului merge spre maro, iar dacă predomină cojile de ceapă albă, oul are o culoare gălbuie. Este important de remarcat că momentul vopsirii ouălor cu coji de ceapă a dat naştere şi unor practici de într-ajutorare în satele sibiene: vecinele obişnuiesc să-şi dea oala cu coji de ceapă una alteia (după ce gaţi tu, îmi dai şi mie), asigurând astfel varietatea cromatică a ouălor de Paşti.

       În ceea ce priveşte ciocnirea ouălor, există câteva norme ce sunt respectate cu stricteţe indiferent de zona etnografică: nu ai voie să le ciocneşti sau să le mănânci decât după slujba de Înviere; ouăle se ciocnesc după un anumit ritual: primul spune Hristos a Înviat! şi dă cioc cu vârful oului în vârful celuilalt ou, dar nu înainte de a primi răspunsul Adevărat c-a  Înviat! Apoi ouăle sunt ciocnite dos în dos. Salutul „Hristos a Înviat!” se foloseşte până la Înălţare. Ciocnitul ouălor se încadrează în sacrificiile aferente scenariilor de înnoire a timpului calendaristic. Oamenii ciocnesc numai cu ouă roşii, având credinţa că se vor întâlni pe lumea cealaltă.

      Obiceiurile şi credinţele legate de ouăle încondeiate sau înroşite sunt practic nelimitate ca semnificaţie şi varietate zonală. De exemplu, în unele sate de pe Valea Hârtibaciului, la Înviere, sătenii mergeau cu câte un ou roşu în buzunar, pe care îl ciocneau după slujba religioasă şi primirea Paştilor. Primul ciocnea cu popa, apoi toţi cei prezenţi ciocneau ouă şi se bucurau de Învierea Mântuitorului. La noi nu se ducea coşul cu mâncare la sfinţit; cel care dădea Paştile ducea telemea, drob, miel, ouă – acestea se sfinţeau şi se considerau astfel toate bucatele de Paşti ca fiind sfinţite.[9]Se întorceau acasă pe la 4.30, iar apoi toată familia se aduna la prima masă din sărbătoarea Paştelui: tocană de miel cu mămăligă.

        In prima zi de Paşti, pe la 12.00, copiii, îmbrăcaţi în haine noi, mergeau la neamuri şi vecini ca să vestească miracolul Învierii prin urarea Hristos a Înviat!. Gazda îi aştepta cu poarta deschisă, căci te vorbea de rău dacă ţineai  poarta încuiată, c-ai fi sărac, le răspundea Adevărat c-a Înviat! şi dăruia fiecăruia câte un ou roşu. Copiii adunau ouăle roşii în trăistuţe ţesute, colorate, care aveau urzeală ca de covor.

         Paştile – cea mai mare sărbătoare a calendarului festiv creştin, celebrată primăvara, aduce bucuria trecerii de la iarnă la vară, dar şi aceea a triumfului Credinţei; acesta coexistă cu o serie de credinţe şi obiceiuri precreştine. Tradiţia înroşitului şi a încondeiatului ouălor cunoaşte variaţii în spaţiu şi timp şi prilejuieşte adevărate demonstraţii de virtuozitate artistică.

 

Gabriela Negru,

Referent de specialitate  

 

[1] Maria Bocşe, Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania : sărbători, credinţe, rituri, mituri, Hiperborea, Turda, 2006, pag. 314

[2] Artur Gorovei, Ouăle de Paşti – studiu de folclor -, Bucureşti, Paideia, 2001, pag. 78

[3] Ibidem,  pag. 62

[4] Artur Gorovei, Ouăle de Paşti – studiu de folclor -, Bucureşti, Paideia, 2001, pag. 94

[5] Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, pag. 143

[6] Cercetare de teren întreprinsă de CJCPCT Sibiu  pe Valea Hârtibaciului

[7] *** Obiceiuri tradiţionale din RomâniaSărbători în imagini, Bucureşti, 2006, pag. 116

[8] Informator: Zoiţa Vasiu (de-a lu’ Onu lu Radu), 59 ani

[9] Informator: Ioan Vasiu (de-a lu’ Radu), 62 ani

sus ↑

2010 Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale "Cindrelul - Junii" Sibiu

Termeni si conditii | Contact | Diverse