Viața oamenilor

În haine românești se trăia, odinioară, întreaga viață a oamenilor din mediul rural, în zile de lucru sau la marile evenimente din viață. Astăzi, hainele românești, devenite costum popular, sunt tot mai mult prețuite ca veșminte de sărbătoare, căci, în sate sau orașe, pruncii le poartă la botez, mirii în timpul cununiei civile, iar ia țesută în război e purtată cu bucurie, la biserică.

Copilăria are farmecul vieții de odinioară, cu jocuri precum Fripta, Ascunselea, De-a prinsul, Țintarul cu boabe de mazăre și porumb, cu păpuși confecționate din pănuși de porumb, cu cununițe realizate din tulpini de păpădie, cu cântec din fluier.

Trecerea spre maturitate se face la jocul satului, căci regulile din bătrâni sunt respectate, așa că doar fetele care au „scăpat de primele opt clase” sunt invitate la petrecerile din timpul sărbătorilor de iarnă și doar feciorii cărora le mijește mustața pot intra în ceata de juni.

La petreceri și la plimbările din ceas de seară se înfiripă povești de dragoste, iar perechile sunt întotdeauna cunoscute, căci tineri și vârstnici se întâlnesc la obiceiuri și la evenimente ce angrenează întreaga comunitate.

Primii pași spre nuntă se fac cu emoția resimțită de atâtea generații, atunci când feciorul și părinții săi vin să ceară fata în căsătorie, iar în familia viitoarei mirese se trăiește din plin verva pregătirii casei și a bucatelor alese. „Tomneala” de altădată e tot mai rar întâlnită, dar se păstrează secvența chemării la nuntă, așa că satele din Mărginimea Sibiului sunt străbătute de chemători ce vin să invite lumea la nuntă, în numele mirelui sau al miresei.

În săptămâna nunții e zarvă mare, căci se tocmește colcerița pentru a pregăti bucatele pentru petrecere și se aduce ajutorul de nuntă: lapte, smântână, ouă, găini, ulei şi făină duc femeile la casa mirelui sau la cea a miresei, fiind omenite, în schimb, cu lichiu și cozonac. Tinerii merg după brazi la munte și împodobesc porțile de la casele mirilor; steagul de nuntă e pregătit de vecine sau rude mai în vârstă, care cunosc ordinea așezării cârpelor și năfrămilor pe o furcă lungă de tors, odinioară furca miresei, acum o furcă moștenită de la bunica.

Pregătirile încep dis-de-dimineaţă, în ziua nunții, în casele mirilor, în cea a naşilor, în casele feciorilor călărași și ale surorilor de mireasă. Cu iertăciuni și cuvinte meșteșugit rostite de vornic, se pleacă din casa părintească. Alaiul de nuntași străbate pe jos satul, iar oamenii, chemați de muzică și strigături, ies la poartă „să vadă nunta”. Drumul nuntașilor se leagă cu funii, peste care se așază covoare țesute la război, iar nașul sau mirele plătesc ca „să se deschiză drumul”. Pe tot parcursul periplului de la casele mirilor și nașilor, spre biserică și spre sala unde are loc petrecerea, răsună strigăturile pline de veselie despre soacra mare și soacra mică, despre naș și nașă, despre mire și mireasă.

Cinstea pentru miri se adună încă în găleată sau săcăteu, iar petrecerea se încinge și a doua zi după nuntă, când rudele și apropiații mirilor se întâlnesc „la codiță”.

Viața cotidiană are încă tihna și neodihna vremurilor de odinioară. Primăvara se seamănă cereale, se pun cartofi, se leagă vița de vie; în zilele toride de vară, oameni purtând sapa în spate se îndreaptă spre grădini sau spre pământurile cu „cucuruz”, pentru ca toamna să poată face clacă la strânsul recoltelor.

Munca încetează doar în zilele de sărbătoare, atunci când spre biserici pornesc copii, adulți și vârstnici purtând straiele populare, atunci când femei și bărbați ies la portiță să mai schimbe o vorbă, iar tinerii petrec la joc.