În micul univers al satului tradițional, bunurile necesare familiei și gospodăriei se obțineau acolo, în sânul comunității, prin munca tuturor, de la mic la mare. Femeile țeseau pânză pentru ii și cămăși, țeseau cătrințe și cioareci din lână, lepedeauă și covoare pentru pat, coseau ștergare pe care le așezau la icoane; bărbații își ridicau singuri casele, iar cei mai pricepuți transformau lemnul în masă, pat, laviţă, blidar, război de țesut și lăzi de zestre. Nu era sat în care să nu fie un tâmplar și un dulgher, un fierar, un vărar și un zidar, un șelar și un hămurar sau un cojocar.
Astăzi, meşteşugurile sunt ridicate la rang de artă, însă tainele lor sunt tot mai puțin cunoscute. Şi numărul meșteșugarilor s-a diminuat considerabil, așa că un potcovar sau un dulgher nu mai deserveşte câteva uliţe din sat, ci câteva sate. La fel, multe dintre femeile care știu să țeasă și să coasă au devenit creatori populari, iar, uneori, pe lângă ele fete și tinere învață să pună războiul.
În mediul urban, meșteșugurile tradiționale câștigă vizibilitate, căci participarea creatorilor populari la târguri cu profil tradițional și la evenimente culturale, turistice sau de marketing a devenit o obișnuință.